Continuare de la - Fara Titlu Deocamdata - 2

***

- Domnisoara! ati mai avut vreodata probleme cu inima? Degetele pline ale unui tip care cred ca era doctorul se ridicau de pe pleoapele mele, pe care le zgaise in timp ce ma intreba, exact ca atunci cand incercam eu sa dechid ochii motanului meu, Nick. Acum inteleg cat de enervant este.
- Mmmmm. Sper ca mormaiala mea l-a lamurit indeajuns.
- Da sau nu? Deci nu m-a inteles deloc.
- Nu. Langa el erau Anutza si Silvia. Ceilalti si-au luat talpasita una-doua. Normal, nimeni nu s-a complicat sa stea sa dea detalii despre victima. Doar venisera la o petrecere, nu la un caz deschis, unde ei erau voluntari. Ce as fi plecat si eu...
- Atunci inseamna ca ce-ati vazut... a fost foarte tulburator. Aproape ca ati tamas fara puls.
Acum el ce credea? La 20 de ani singura imagine pe care ai vrea sa o vezi ar fi cea a colegei tale care se sinucide in timp ce se cearta cu spiritul unui mascul care seamana perfect cu Eric Northman din SVM, btw. Colac peste pupaza: tipu’ vroia sa ma vaneze pe mine, de fapt. Sau sa ma sufoce, avand in vedere ca mi-a dat un sarut aproximativ fatal. „Draga, iubirea ta ma lasa rece. La propriu”, i-as fi spus daca mi-as fi adus aminte sa scuip si o gluma printre bataile incete ale inimii.
- Mi-e frig. Anutza si-a venit in fire... in sfarsit cineva lucid! si mi-a adus o patura, invelindu-ma cu grija, de parca as fi fost vreun ou de gaina. Mi-era frig, desi toti cei din camera erau imbracati sumar si pareau a le fi chiar cald.
- Sufera un soc, spuse doctorul, intorcandu-si fata inspre Silvia si Anutza. La unele persoane e normal sa se manifeste prin scaderea temperaturii. Ca atunci cand vezi ceva in intuneric. Ti se „ridica parul pe spate”, spune o vorba. Defapt te iau frigurile.
Ah, perfect. Un exemplu mai bun decat asta nu puteai sa dai. Nu ma ajuti deloc, ’nea Doctor si Psiholog. Acum vorbeau despre mine de parca n-as fi fost in camera. Mi-am ridicat privirea spre ceilalti. Abia acum aflam unde eram. Camera mortuara. Deja isi dobandise numele, in viziunea mea. Ce idee magnifica sa ma aseze in pat, sa ma lase sa ma trezesc in locul ala. M-am ridicat suparata, incepand sa plang. Lacrimi reci. Frig din nou. Deja devenea un cliseu. Tulouse alerga dupa mine. La fel si frigul. Am plecat in bucatarie. Cafea... o cana de cafea te binedispune intotdeauna. Egoism. Andreea a murit acum... cate ore? Si eu ma gandesc la mine. M-am intors catre Anutza, care mergea in spatele meu, atenta sa nu ma calce pe nervi. Lumina era stinsa. Nimeni nu a avut niciun gand sa o aprinda nici cand doctorul a ajuns in pragul usii. Si mai bine; macar nu le vad fetele, pot sa ma gandesc. Tulouse se aseza in bratele mele, torcand. Ochii motanului scanteiau spre ochii mei. Motanul incepea sa para din ce in ce mai grotesc, cu blana lui care nu era calda... Mi-am mutat privirea spre cana de cafea de pe masa incarcata cu pahare pline de lichide de fel-de-fel de culori, arome si feluri de alcool, cu siguranta. Bine ca n-am baut nimic. Altfel politistii m-ar fi banuit de crima... punand la socoteala ca tanara era si sub influenta alcoolului si pana la analize, poate si drogata, avand in vedere comportamentul ciudat si pulsul neregulat. Si-apoi poate eram si o nebuna din aia cu personalitate latenta, psihopata etc. Cine stie ce gandeau niste politai care abia asteapta sa rezolve cazul si sa plece acasa. Ah, cafeaua... calda, aromata, cu gust de...
- Aprindeti lumina! am strigat, incercand sa nu inghit lichidul ciudat, dar in zadar. Motanul, speriat cred, si-a infipt ghearele in piciorul meu. Durerea rece incepe iar sa urce, sa se imprastie prin tot corpul, in timp ce motanul scotea sunete amenintatoare. Ochii-i albastrii au incetat sa sclipeasca, transformandu-se in negrii.
- Alex... te comporti ciudat. Ce ai patit? intreba Anutza, dupa ce aprinse lumina si se intoarse spre mine.
- Ce e in cana asta? am raspuns cu o alta intrebare.
- Cafea cu lapte. Era pe masa...
- Uita-te mai bine, am soptit eu, in timp ce am impins cana spre marginea mesei, catre Anutza. Aceasta se uita in cana. Gura ei forma un o, intr-un gest de groaza si uimire si incerca sa isi gaseasca curajul de a spune doua cuvinte:
- E... sange. Balanganea cana intr-un gest aiurea, amestecand lichidul, acesta lasand urme de cheag pe marginea canii, pe interior. Aveam buzele pline de sange. Calde... De sangele cui? Nici nu vreau sa ma gandesc prea departe.
- Cine a facut asta? Credeti ca e o gluma? NU eu am omorat-o pe Andreea, am urlat eu, disperata. Dar nu puteam da vina pe Dean, spiritul blond pe care numai eu il vedeam, nu? S-a aruncat pe geam. Am vorbit cu ea un minut, sau ceva de genul inainte de asta. Mi-a zis ca nu mai suporta, ca s-a saturat. Nu stiu de ce...
Motanul se ridica imediat de pe picioarele mele si se aseza pe gresie, privind in spate. Acolo era Dean, care zambea ca un drac impielitat. Nu puteam insa sa ii zic ceva.Toti m-ar fi crezut nebuna. „Nebuna a impins saraca fata pe geam” ar fi scris in primul ziar de genul celor care savureaza morti, accidente si alte lucruri care prind la publicul nostru morbid. Sau „saraca fata... socul a innebunit-o. Vede fantome, vorbeste singura ca Andreea de parca ar fi si ea acum, dupa moartea ei, blestemata. Feriti-va de Alex cand o sa moara. Fantomele sunt contagioase.” Da... sau pentru teribilisti: „tineti aproape de Alex. O sa primiti bonus un spirit, in ceasul mortii ei.”
- Eu plec acum. Multumim de informatii, domnisoara. Deci doctorul care facea si pe psihologul era de fapt politist. Ce nu stie azi un politist? Ciudat, nu? In fine, am scapat si de partea asta.
- Silvia unde este? Vreau sa plec acasa. Anutza... ramai tu cu Sis? Nu o sa vrea sa ramana aici.
- Sunt aici, spuse Silvia din pragul usii de la bucatarie. Sunt bine. Te ducem noi acasa. Eu si Ana ramanem la Andi. Anutza e singura acasa si amandoua suntem niste gaini.
Si eu eram singura. A... da. Nu mai eram singura. Il aveam pe Dean. Vrand-nevrand ma alesesem cu el, mostenitoarea lumii de gheata. As putea scrie o carte despre asta. Dean m-a sarutat. Dean... de unde numele asta? M-am ridicat si mi-am luat jacheta.
Silvia conduce incet. Accidentele se petrec oricum, mi-am zis. Te poti atunca pe fereastra repede sau incet. Poti muri repede sau incet. Oare eu muream incet? Dean era acolo sa imi spuna asta? O voce rade incet. Fetele par insa sa nu schiteze niciun gest. Dean langa mine, pe bancheta din spate ma priveste si, fara sa deschida gura, imi spune: „Trebuie sa iti spun o gramada de lucruri" „Poate nu vreau sa te ascult”, spun eu caustica, tot in liniste, directionandu-mi furia inspre el, crezand ca poate reusesc sa ma fac auzita. „Nu mai tipa. Si... asta crezi tu. Iti voi spune despre mine. Stiu ca esti al naibii de curioasa.”
- Alex... scuze pentru ce s-a intamplat, spuse Silvia, in timp ce parca in fata blocului meu.
- Nu. Nu e nevoie de asta, relax. Nimeni nu e de vina, crede-ma... Sper sa tecem peste toate astea.
- Da, cred ca nu o sa mai dam petreceri decat intr-un apartament, undeva la parter, comenta Anutza.
- Sau nu mai invitam copii melancolici, adauga Silvia.
- Party-uri nu vor mai fi in curand. Eu nu voi mai veni... cel putin... am raspuns eu cu vocea inghetata. Aveam un nod in gat. Ba nu, criza de lipsa de calciu, panica, palpitatii si iar mi-era frig. „Vrei sa ma omori?” l-am intrebat eu, undeva in gandul meu. „Nu.” Ce-i drept, asteptam o continuare, dar nu a spus decat acel nu, la fel de rece ca si senzatia din preajma lui. O senzatie ca aceea pe care o ai cand esti dezvelit la 5 dimineata si ti se face frig, dar nu iti dai seama ca nu trebuie decat sa tragi patura la loc, pe tine. Sau frigul pe care il simti mereu atunci cand dormi singur...
Am iesit din masina.
- Ne mai auzim, le-am spus fetelor. Mi-au raspuns printr-un nu prea entuziasmat dat din cap. Era si normal, doar nu zambesti larg deschis ca o nebuna la tipa care tocmai ce incerca sa isi revina dupa... AH! FUCK THAT!
Mi-am tarat la propriu picioarele care pareau din ce in ce mai grele cu fiecare pas. „Ce bine ca stau la parter” i-am spus lui Dean, in timp ce descuiam usa. Era ca un hint: nu ma arunc de la etaj pentru tine, Got IT? Am intrat in casa si Nick m-a intrebat printr-un „mrrrlaaau” ce mai fac. M-am indreptat spre el, l-am scarpinat pe spate, in timp ce incercam sa ii pun niste mancare si sa ii torn apa in bolul lui metalic. Dean ma urmarea peste tot cu privirea. In casa era frig.
„De ce mi-e frig cand esti cu mine?”
„Nu sunt tocmai viu.”
„Ah... atunci ce cauti aici?” am intrebat eu in soapta, de parca as fi deranjat linistea din casa. Ce vroia el de la mine? De ce nu se ducea undeva... In Iad... In Rai, daca existau acele doua vechi si nemuritoare notiuni. Improbabil.
„Imi place de tine”
„Mie nu. Nu ma poti obliga sa te suport” ba da, asa cum putuse si cu Andreea. Dar eu nu renunt la viata ca sa scap de el. Trebuie sa fie altceva.
„Iti simt nemultumirea. Si dorintele.”
Am inghetat. De ce? Cum putea?
„Te-am sarutat... prea mult, ce-i drept. Am intrat in venele tale... am intrat in inima ta, in creierul tau, atunci cand mi-ai vorbit in masina. Mi-ai gustat sangele”
„Sange? Al tau... Dar esti fantome!”
„Cine te-a mintit?” Nu sunt fantoma. Sunt ceva... mai bun. Stai sa gasesc un cuvant mai... contemporan. Sunt un upgrade...”
Upgrade? Ma lasi... M-am dus in camera mea si am inceput sa vorbesc cu el cu voce tare, in timp ce imi cautam pijamalele prin sifonierul care era cu susul in jos...
- Ce esti?

***

Continuare de la - Fara Titlu Deocamdata - 1

***

Toti buluc in camera. Anutza, Silvia si inca vreo trei tipi si o ciudata invitati de Silvia la party erau acolo. Mai era un tip ciudat. Cand a aparut in schema? Toti plangeau si strigau speriati, nestiind de ce, cum si in ce fel ajunsese Andreea acolo, jos... moarta. Eu am ramas fara glas, fara aer, fara puls... E frig?

- Alex! Ce ai facut? Ce i-ai....

- Eu? ... am deschis usa si a inceput sa abereze ceva si s-a aruncat pe geam, am spus eu mormaind si balbaind cuvintele, incercand sa imi sterg imaginile. Mi-e frig. Suna la 112. Intre timp tipul ciudat s-a apropiat de mine. Tulouse se incolacea in jurul picioarelor lui, impleticindu-se printre ceilalti din camera, in timp ce incerca sa tina pasul cu el.

- Ti-e frig? tipul blond cu ochii albastrii s-a apropiat de mine, intinzand mana. Era din ce in ce mai frig. Aer... Imaginea s-a dus dintr-o data. Capul a luat-o la vale. Buf.

Liliac peste tot si blondul ma strangea in brate, invartindu-ma intr-una, soptind nimicuri. ...Dean, opreste-te!

- Se zvarcoleste ciudat, se auzi de departe vocea Anutzei! Alex, trezeste-te!

- A venit politia, spuse Silvia. Ne tot intreaba ce s-a intamplat si tu esti singura... Silvia s-a oprit. Era o realitate cruda pentru noi toti. S-a gandit, se pare, mai bine la ce trebuia sa spuna si ce nu, la cum m-oi fi simtit eu in camera cu Andreea care a hotarat ca...

- Mi-e frig., am spus eu incet. Blondul inca mai statea acolo, in spatele Anutzei. Era acolo el, cu ochii lui albastrii, transparenti. Un blond transparent...

- Alex! Ma sperii. Ochii mei formau doua mingii cascate intr-o figura a groazei. Gura ramanea sa fie cascata, caci fata mea parca era rupta dintr-un salon de spital... de nebuni, mai exact. Hai la baie, Alex. Putina apa pe fata. Tipii astia stau in bucatarie de juma’ de ora. Spune-le ce stii si gata, voi sta cu tine.

Tipul blond era acolo. Nici macar nu era „tip”.

- Anutza, lasa-ma un moment. Am intrat in baie. Tipul blond a intrat in baie. Prin usa. Literalmente. Shit! Am urlat, ecoul iesind ca nebunul pe sub usa. Silvia a strigat - ma simt bine? Pe dracu...

- Da, sunt ok, am strigat eu inapoi, urmand sa soptesc shit-shit-shit-shit la nesfarsit, uitandu-ma la blondul din fata mea, prin care se vedea usa.

- Nu, ma numesc Dean. Iar privirea aia nebuna pe fata mea. Parca ma vad. Creata tampita cu ochii mari de spaima, gura intredeschisa, fara rasuflare... Dean.

- Te-am visat.

- Stiu, am intrat in visul tau. Scuze...

- Dean. Ce vrei?

- S-a sinucis din cauza mea. Nu ma suporta. Era prea slaba. Nu stiu ce-a fost inc apul meu. Sa aleg una ca ea. Nu-ti fie frica.

- Mi-e frig, am repetat eu. Sigurul lucru pe care il puteam spune. Si cel mai adevarat. Imi era al naibii de frig. Simteam ca o sa imi inghete tot corpul.

- Imi pare rau.

- Dean... trebuia sa il alung; nu vroiam sa am parte de astfel de aventuri gotice cu spirite ciudat, incapatanate, malefice etc. Du-te intr-alta parte. Nu am nimic pentru tine. Parca ultimele cuvinte fusesera culese dintr-o carte. Nu mai stiu care. Poate La Rascruce de Vanturi? I’ve been a waif... incep sa deviez... poate mi se face mai cald...

- Te-nseli, spuse el, trezindu-ma din gandurile in care ma afundasem prea tare si uitasem sa ma trezesc. Pe tine te cautam, continua el. Andreea m-a prins in rugile ei pagane, cu promisiuni desarte. Mi-a spus ca e numai a mea si m-a parasit. Mi-a spus ca o sa fim puternici impreuna. Uite ce-a facut...

- Singura? Am intrebat eu, printre dinti, frica stapanindu-ma. Blondul a omorat-o ca sa ajunga la mine. Si daca dupa ce ajunge la mine continua povestea: ma ucide pe mine, si-apoi alta si alta si alta... ca itr-un carusel cu muzica proasta.

- Nu, am ajutat-o si eu, spuse blondul, zambindu-si zambetul fermecator, scotand la iveala niste dinti perfecti, putin ascutiti. Fior peste fior. Aiurea. Stau in baie cu o chestie blonda care mi-a omorat colega.

- De ce ai ucis-o? Mi-era din ce in ce mai frica. Anutza ciocanea intr-una la usa baii. Se pare ca baia deja avea un efect ingrijorator, mai nou. Dar nu ma duceam eu sa ma arunc pe geamul ala blestemat. Nu as avea curaj sa pun capat aventurii mele prin viata. Ce i-ai spus?

- „Vrei sa scapi de mine?” am intrebat-o. Dean incepu sa rada in timp ce povestea. I-am zis ca singura metoda ar fi sa se sinucida. Apoi i-am spus, in timp ce erai in camera si ea se uita la mine, ca tu esti in schimb perfecta. Ca tu ai fost tinta mea, nu ea.

- Dean, nu ti-am promis nimic. Pleaca!

Blondul s-a apropiat de mine si mai tare, tintuindu-ma de peretele baii. Din ce in ce mai frig. Frig, frig, frig... cum sa scapi de stransoarea invizibila? Cum sa scapi de ceva care intra si iese prin usi? Cum sa treci prin chestia aia rece si sa scapi viu? Pleaca, Dean... cauta altceva. Celelalte cuvinte nu au mai iesit. Buzele lui rosii si moi si foarte reale s-au asezat pe gatul meu, cautand ceva plin de viata, sarutand locurile ce pulsau a caldura, si apoi urcand pe buzele mele, lasand in urma aer rece. Corpul meu tremura tot, frig, din ce in ce mai frig. Mainile erau amortite, la fel si picioarele. Doar el ma mai tinea in picioare, cu mainile lui reci, ce-mi traversau spatele, intr-un ritm ce ar fi trebuit sa fie imbietor daca nu inspira numai raceala... moarte. Toata gheata pornea de la buzele lui, de la mainile lui, catre mine, catre fata, inghetandu-ma in frica mea, catre buzele mele, catre capul, sira spinarii, tot frigul intrand in inima, intepand si intinzandu-se rapid in tot corpul. Fara puls, fara inima. Stransoarea m-a lasat fara aer. Imagini cad iar. Oh... iar lesin? A doua oara in viata mea.

Fara titlu deocamdata

(numele sunt alese nu neapara in mod special, poate fac referinte la persoane adevarate, dar believe me, neintentionat. pur si simplu am visat ceva si erau si ele pe acolo, soh don't get nervous or smth). voi pune pe blog bucati din povestioara, asa ca brb :)

In sfarsit o petrecere de doamne-ajuta! Anutza statea intrun colt si mesteca niste chipsuri. Anutza cea mica tinea o bere in mana, leganandu-se cu muzica data la maxim. Silvia isi arunca pletele crete in stanga si-n dreapta si topaia ca o nebuna, razand in acelasi timp de Adi, care dansa ca o girafa pe rock’n’roll. Don’t ask! Eu ma ocupam de poze. Imi place sa fac poze, sa prind cele mai tampite momente... cum ar fi pe Silvia cum rade cu gura pana la urechi sau pe Andi cum isi face dasul preferat pe ritmul muzicii, cantec care merge deloc cu unduirile sale din fund si intorsaturile ridicole din solduri. L-am numit Andi-dance. Toti il imitau ca niste maimute. Asta da distractie. Mai ales cand gemenele faceau dansul lor preferat: Vals pe Rollin’ sau chestia cu ghearele pe Thriller. Blitzul meu le prindea in plasa fiecare greseala sau tampenie: suc in capul Anutzei, saraca... urme de la un cot in gura ei de la mine cand dadeam din cap si saream pe Zombie, carliontii Silviei si Tulouse care isi facea unghiile pe carpeta din hol. Piiisiiiiiica!!! Pauza de poze. Acum era momentul in care eu ma joc cu motanul Silviei. Nu stiu de ce e asa salbatic. Niciodata nu sta in bratele noastre, dar in seara asta e si mai bulversat, si mai nelinistit. Nu numai motanul.

Andreea s-a inchis iar in baie. Deja ne-am obisnuit cu ciudateniile ei. Sta singura in banca, uneori sopteste niste chestii in aer, ca si cum ar avea vreun prieten imaginar. La 18 ani e cam ciudat sa ai asa ceva. Eu la varsta mea vorbesc cu mine, cu constiinta mea, dar o fac in liniste si... nu sunt chiar schizofrenica.

- Andreea! iesi te rog din baie... Silvia vrea sa ...

Roscata noastra Andreea deschide repede usa si fuge ca o naluca inspre dormitorul gol, trantind usa dupa ea. Ce-o fi cu ea? E mai violenta decat a fost atunci cand s-a certat cu Raluca in clasa. Si-atunci, crede-ma, s-au paruit binisor fetele noastre. Raluca e o ignoranta. Acum si-a gasit nasul, e deja casatorita si are si un copil de 2 ani. Ce viata... inchisoare. Atunci, Andreea, victima a insultelor zilnice nu a mai suportat si s-a aruncat ca o pantera asupra Ralucai, zgariind-o pe fata si tragand-o zdravan de par.

Am incercat sa deschid usa camerei. Intuneric. Andreea statea pe pervazul geamului care era deschis. Dintr-o data am inghetat cu totul. Ea era acum mult prea suparata. Avea imprimata pe fata resemnare si in acelasi timp privea in gol...

- Andreea, nu vrei sa imi spui ce ai patit?

Ochii ei verzi si mari m-au fixat cu aceeasi privire goala care se holba razbunator undeva intre mine si ea.

- Te urasc, sopti ea. Tu m-ai omorat. Eu te voi omori acum. Nu se uita la mine, se uita tot in gol, in aerul ce acum era greu.

- Andreea, te rog, da-te jos de acolo. Te ajut eu. Spune-mi...

- Alex... nu ai cu ce sa ma ajuti. Nu esti vinovata cu nimic. Va iubesc pe toate. Sa nu il crezi. Alunga-l tu pentru mine. Scapa de el, nu-l lasa...

Intunericul nu ne ajuta pe niciuna din noi doua. Pe geam intra mirosul de liliac. Doar sunetele si mirosul erau posibile. Vazul ma insela din nou. Acum ii vedeam ochii plini de lacrimi, acum ii vedeam goliti de orice inteligenta, pierduti undeva in aer. Umbra Andreei se misca brusc. Sau Andreea se misca?

Zgomot, ceva rupt. Oh nu... ANDREEA!!! Am alergat pana la geam, poate reuseam sa o prind, sa... sa... sa nu cada. Prea tarziu. Corpul ei cazut de la etajul 7... mainile si picioarele stateau aiurea pe langa corp, ca ale unei papusi de carpa. Poate era si sange pe jos. Miros de liliac. Miros de moarte. April is the cruellest month...

The wild child or the fine lady?

ok, deci am facut un referat pe o tema din "Wuthering Heights" care mi-a luat foarte multe ore de munca. Da, st doar 1600 si ceva de cuvinte, dar mi-a facut mare placere sa petrec atata timp storcandu-mi creierii; sa bat cu pumnu' in masa, aratand argumente care sa evidentieze ca Earnshaw Catherine are o personalitate duala; si cum reiese aceasta caracteristica. There you go... sper sa nu il folositi ca material pt Literatura Britanica (ci ca inspiratie macar sau ca punct de plecare spre alte idei), pt ca (daca sunteti la aceasi facultate la care st si eu) deja am dat referatul profei :D si poa' sa bage pe google si sa gaseasca sursa. (like dooooh). Urmeaza a fi corectata de profa, deci nu stiu daca ideile st foarte bine formulate. (desi am tot revenit asupra lor)

The wild child or the fine lady?

Catherine Earnshaw, Mr. Earnshaw’s daughter and the younger sister of Hindley is born and raised at Wuthering Heights. Mr. Earnshaw found Heathcliff in Liverpool and brought him to Wuthering Heights; so the foundling became the foster brother of both Catherine and Hindley. In time, Catherine and Heathcliff become close companions, but they suffer a lot of separations such as the time when Hindley becomes jealous of his father's affection towards Heathcliff, reducing the latter to a servant-boy status after Mr. Earnshaw dies. The two protagonists go through a lot of “adventures together” starting with their infancy lasting until they go spying the Thrushcross Grange, the Linton’s home (where the brothers Edgar and Isabella represent the civilized world).

The novel has two protagonists: Heathcliff seen as the main one and Catherine Earnshaw, the dominant female spirit, characterized by her single obsession: the love for Heathcliff, which gives sense to her existence. Catherine cannot be understood as a complex character if Heathcliff is not mentioned. He is the one that actually defines her gestures, her actions and her beliefs:

“Nelly, I am Heathcliff — he's always, always in my mind — not as a pleasure, any more than I am always a pleasure to myself — but as my own being — so, don't talk of our separation again — it is impracticable.”; “Without Heathcliff (...) the universe would turn to a mighty stranger”.

So, Catherine sees her love as being not a romantic one, neither based on attraction, but being the marker of identification, a strong bound of souls and personality. As an answer to her statement Heathcliff cries to Catherine when she dies: “Catherine Earnshaw, may you not rest as long as I am living; you said I killed you--haunt me, then! The murdered do haunt their murderers, I believe. I know that ghosts have wandered on earth. Be with me always--take any form--drive me mad! Only do not leave me in this abyss, where I cannot find you! Oh, God! It is unutterable! I can not live without my life! I can not live without my soul!”

Catherine’s and Heathcliff’s relationship was established in childhood, when they were inseparable when they shared everything from punishment to long walks into the moors: “H. and I are going to rebel -- we took our initiatory step this evening”, “The greatest punishment we could invent for her, was to keep her separate from him” (Nelly Dean).

In the 3^rd Chapter, Catherine is revealed as being a wild girl: “H. and I are going to rebel”, or “I could not bear the employment. I took my dingy volume by the scroop, and hurled it into the dog kennel, vowing I hated a good book. Heathcliff kicked his to the same place. Then there was a hubbub!” writes she on the blank pieces of a book.

Also, in the last part of the 3rd Chapter, Catherine appears in Mr. Lockwood’s narration as a wild ghost of a child. He doesn’t know if it is a dream or the house is really haunted: “I'm come home: I'd lost my way on the moor!' As it spoke, I discerned, obscurely, a child's face looking through the window.”, “I'll never let you in, not if you beg for twenty years.' 'It is twenty years,' mourned the voice: 'twenty years. I've been a waif for twenty years!”. The last sentence could highlight that Mr. Lockwood really saw the ghost, because he didn’t knew about Catherine more that she was a wild girl, a child, punished to read with Heathcliff holy books. The fact that twenty years passed after she lost her “way on the moor” - as in she made the mistake to go from the wilderness of Wuthering Heights and abandon Heathcliff, therefore her identity - was not mentioned to the later terrified visitor.

Because she is cursed by her soul mate, Catherine appears to come back for Heathcliff’s soul, that means that she is on one hand the specter of death, and on the other hand the specter of afterlife seen at the end as a ghostly one, the specter of a new beginning (young Catherine fells in love with Hareton - they are a fresh image of Catherine - Heathcliff couple) or the specter of reunion after death (unlike the holy “till death do us part”).

In means of symbolism, Chapter 3 shows the crave for love after Catherine’s death, the obsessive love for Heathcliff; and that she has always searched for him with her heart and her soul and will do that until Heathcliff will die (just like he cursed her to be forever haunted by her spirit until reunited in the afterlife, maybe as wandering ghosts).

Chapter 9 shows the duality of her personality - the doubled character. When Cathy is attacked by a dog from the Grange while she and Heathcliff spied the Lintons, the former stays at the Grange for five weeks, being very well treated. She then, with the help of Isabella Linton, turns into a lady, being very different from the rude, wild and childish girl she once was with Heatchliff. He sees the changes and, although hurt by this, remains devoted to her, being unwillingly (or not) involved in the love triangle game played by Cathy, including Edgar Linton, who becomes his rival.

She has an amusing behavior because she acts like a lady in front of the Lintons but she returns to her wild and passionate self when is accompanied by Heathcliff - this fact showing that the real Cathy was the wild, happy, lively and unreserved child that enjoyed life; in contradiction to mannered, boring, lifeless, ill, and a civilized sterile (in means of feelings) world. At this point of the novel a very important statement changes Heathcliff’s behavior. He runs from the Heights, coming back after 3 years, when Catherine became a Linton and realized that she was truly unhappy:

“Heaven did not seem to be my home; and I broke my heart with weeping to come back to earth; and the angels were so angry that they flung me out into the middle of the heath on the top of Wuthering Heights; where I woke sobbing for joy. That will do to explain my secret, as well as the other. I've no more business to marry Edgar Linton than I have to be in heaven; and if the wicked man in there, had not brought Heathcliff so low I shouldn't have thought of it. It would degrade me to marry Heathcliff now; so he shall never know how I love him; and that, not because he's handsome, Nelly, but because he's more myself than I am. Whatever our souls are made of, his and mine are the same, and Linton's is as different as a moonbeam from lightning, or frost from fire.” Heathcliff runs when hears that their marriage will “degrade” her.

She thinks that by marring Edgar Linton, she will be “the greatest lady in the neighborhood”, the materialistic side of her character showing the later fatality to her own happiness. This is when the other Catherine, the one that is concerned about her own image (and not anymore about her identity) first worries about how others see her and the fact that she will be degraded if she marries Heathcliff, but Catherine’s marriage with Linton is a betrayal of her own nature. Also, in contrast to her egoistical crave of being a wealthy lady, she thinks that she will be able to free Heathcliff from Hareton’s evil hands and make him a respectable man, with Linton’s help and fortune.

Catherine and Heathcliff represent the wild passionate love, while Linton is the person that unwillingly breaks her spirit, her freedom and gives her wealth and a social, civilized position. When she marries Edgar, she rejects Heathcliff and herself too, turning her back not only on her soul mate, but on her identity, on her memories about the happy, carefree live she enjoyed at the Wuthering Heights.

Cathy is a very complex and anxious figure in means of arguing with herself; she chooses a path which she acknowledges to be wrong and she still struggles with thoughts that obviously are opposite to her actions: “I wish I were a girl again, half savage, hardy and free”, “I'm convinced I'm wrong - I've no more business to marry Edgar than I have to be in heaven”; she would’ve been happy “not among the Linton's,...under the Chapel roof, but in the open air”, with Heathcliff; comparing their souls she also sees that she’s mistaken: “his and mine are the same and Linton's is as different as is moon from lightning or frost from fire.”

Her illness and death may be the result from her moving from her outdoor nature of life with the wild air of the moors to a breathless stiffed air of the Grange. The story shows that once a path is chosen, there is no other solution to turn back time for the right choice, so death and her burying at the edge of the churchyard, where the border between it and the surrounding moors was not very defined. Trough death she returns finally to nature and regains freedom and at last her love. Cathy will torment Heathcliff, showing her everlasting troubled spirit, and will finally regain him when he gives away his last breath.

Just like “Wuthering heights” gives different perspectives and choices of lecture (as a romantic novel, as a gothic one, as a novel of manners, of wilderness in contrast to civilization, of obsessive love etc.), the female character - Catherine Earnshaw - is the center of gender conflict, social classes, violence, love in Wuthering Heights, also being a symbol of reality and fantasy (at the window, was she a ghost or a sweet dream?), of good and evil.

Padurea magica

Padurea magica

A fost odata ca niciodata o padure magica si...
Da, o padure magica! Ce? N-ati mai auzit? Off, nimeni nu mai asculta de un batran papagal in zilele noastre! Inca mai exista padurea, sunt sigur de asta. Dar deviem de la subiect! Stiti ca inca de la inceputul vietii pe Pamant, au existat conflicte intre dinozauri, tigrii cu coltii uriasi si leii cu coamele in vant, certuri intre mainutele galagioase si lupte crancene intre vietuitoarele marii. Acum, in ziua de azi nimeni nu stie de existenta elfilor si a piticilor, nici de luptele dintre ei pentru apa vietii! Dar lucrurile au luat o intorsatura brusca: au intervenit doi baieti de doisprezece ani si au rezolvat conflictele intre ei. Acum sa va povestesc cum a fost!
Intr-o zi, doi baieti, pe nume Steve si Freddy, au fugit din orfelinatul in care locuiau, spre padurile stufoase si intunecate din nord. Nu mai puteau suporta bataile directoarei si putina mancare ce avea un gust de branza stricata, si s-au gandit sa fuga in lumea mare, sa caute comori si munti de dulciuri. Le-au parut rau ca a trebuit sa ii paraseasca pe ceilalti baieti si pe inimoasa lor profesoara, Ana, insa si-au jurat ca se vor intoarce si ii vor elibera din acel adapost.
Au plecat la drum si au intrat in padurea magica despre care va vorbeam la inceput.
- Oau! Ce maaari sunt copacii, exclama Steve. Unde suntem? Zici ca e o padure din basmele pe care ni le spunea profesoara acum multi ani cand eram mai mici! Uite: o pasare foarte colorata care...
- Canta?
Ce-i drept era un fel de papagal cu aripi mai mari si cu mii de culori, cu un cioc de aur si ochii de smarald. Fredona un cantec bine cunoscut, pe o voce pitigaiata:
- Un papagal se legana pe o panza de paianjen si pentru ca... A, buna ziua, dragi copii? Eu sunt Pic, singurul papagal de pe aici! Dar ce cautati in padurea magica? Sa stiti ca elfii vor crede ca sunteti de partea piticilor cenusii si va vor lua ca prizonieri in custile lor!
- Dar de ce sunt asa de rai elfii? intreba Freddy.
- Nu stiti? Vai de mine! dar nu se poate una ca asta, toata lumea stie, spuse papagalul intrigat la culme.
- Nu! Nu stim... adauga Steve.
- Haideti sa va spun! Papagalul, cobora de pe o creanga si se aseza pe una mai joasa, de unde sa se auda perfect toata povestea. Stiti ce sunt elfii, nu? Dar piticii?
Steve se grabi sa raspunda, dar Freddy se imbranci in el si amandoi tacura, ascultand cu mare atentie ce avea de spus papagalul.
- Stiam eu! Voi nu ati auzit niciodata de ei! Pic isi aduna tot aerul in plamani si incepu: la inceput, padurea asta era a unei singure persoane: Profesorul. A fost un om normal, mai in varsta decat voi, care acum o suta de ani a zburat in ceruri si ne priveste de acolo, sus, dintre nori! El i-a creat pe elfi si pe pitici, dorind sa populeze toata padurea pentru a fi cea mai frumoasa. Profesorul le-a dat insarcinare elfilor de a pazi un izvor fermecat din care curge apa cu care tot Pamantul se alimenteaza. Piticilor le-a fost incredintat rolul de a proteja padurea de intrusi sau persoane curioase. Si asa a inceput totul! Piticii s-au revoltat in fata Profesorului ca vor si ei sa pazeasca izvorul, au fost izgoniti in mlastina din sud si de atunci incoace, piticii incearca mereu sa puna stapanire pe padure si sa-i alunge pe elfi. Mai mult, Grumm, cel mai mare dintre piticii cenusii, ne ameninta mereu cu faimoasa lui licoare roz. Apoi, Pic se apleaca si sopteste: Se spune, pe aici prin padure ca aceasta licoare, daca e turnata in apa, va colora intreaga planeta in roz si ii va innebuni pe oameni!! Asta e planul lor, dorind sa domine intreaga planeta! In numele spiritelor padurii dintotdeauna verde, acum nu le mai ajunge nici padurea noastra magica!
- Dar e o nebunie! Nu se poate una ca asta! N-as suporta sa vad roz in fata ochilor mei pentru o vesnicie! striga Freddy, suparat.
- Sssst! Nimeni nu trebuie sa stie ca eu v-am spus asta! Acum plecati! Sunteti prea mici sa stati aici!
- Nu putem pleca! Am fugit de la orfelinat si nu ne mai intoarcem acolo! Vrem sa vorbim cu elfii, poate ii vom ajuta! Suntem curajosi, doar de-aia am pornit in cautarea de comori uriase si a dulciurilor pufoase, adauga entuziasmat Steve. Nu ne este noua frica de niste pitici! Hai, Freddy, sa mergem!
- Pa pa, Pic! Strigara cei doi.
- Pa, baieti. Va doresc succes in cautarea dulciurilor, si... daca o sa le gasiti sa nu uitati de mine! ...Si pentru ca panza nu s-a rupt, a mai chemat un papagal!
Pic a reinceput cantecul si cei doi baieti s-au afundat in padure. Au surprins un copac miscandu-se si dansand intr-o veselie, de parca ar fi facut un ritual intunecat al vrajitoarelor. Acesta s-a oprit brusc, s-a inrosit la fata de rusine si a zambit inocent catre copii.
- B-bu-na... Ce-ce-ce faceti aici? M-ati speriat!!
Steve se intoarce catre Freddy si ii spune amuzat: “Mai mult m-a speriat el pe mine! Uita-te si tu la el, un urias si se sperie de noi, niste furnicute pe langa el!”
- Hei, ma-ma mi-a spus ca nu-i fru-frumos sa susotesti pe langa straini!
- Scuzele noastre! Dar nu-i frumos nici sa nu-ti spui numele! replica Freddy.
- Aaa! Numele meu e... dar sa nu radeti!
- Nu o sa radem! Uite, pe mine ma cheama Steve si pe el il cheama Freddy!
- Numele meu este Bu-Butucica Craca. Craca e numele de familie...
Freddy a bufnit in ras, insa Butucica nu l-a auzit.
- Dar, Butucica, eu n-am mai vazut copaci care sa danseze... nici nu stiam ca puteti sa va ridicati de la pamant sau ca puteti sa vorbiti...
- Pai noi suntem familia magica, sau cum ne ziceti voi, oamenii, padurea magica.
- Noi mergem sa vorbim cu elfii! Vrem sa-i ajutam in lupta impotriva piticilior cenusii! Tu ce faci? Nu vrei sa vii cu noi?
- Sunt fericit ca v-ati gandit sa ne ajutati. Steve, nu pot sa vin cu voi, pentru ca mami se va supara, dar oricand ai nevoie de mine sau de ceilalti copaci, striga-mi numele si iti voi vorbi prin rudele mele ce te inconjoara!
- Bine, Butucica! Asa vom face. Spuse Steve si amandoi plecara mai adanc in padure, unde copacii pareau ca sunt mai mari, mai grosi si mai ingramaditi.
Au ajuns intr-o poiana luminata puternic de soare. Toata iarba sclipea si aerul de acolo avea miros de guma de mestecat cu gust de pepene galben. Steve a alergat in mijlocul poienitei, s-a aplecat si a cules cateva fire de iarba, le-a privit cu atentie, le-a adulmecat si a strigat catre Freddy:
- E... guma de mestecat! a luat un fir si a muscat din el cu pofta. Chiar e guma de mestecat cu gust de pepene galben!
Freddy s-a apropiat si el, apoi s-a aplecat si a inceput sa culeaga cateva fire,
pastrand si pentru Pic un manunchi de iarba. Atunci totul s-a petrecut repede. Au fost luati pe sus.
Dupa 5 minute, cand au deschis ochii, si-au dat seama ce se intampla:
- Steve! Suntem prinsi intr-o plasa!
Steve s-a uitat in jos si l-a luat ameteala. Erau suspendati la douazeci de metri inaltime si sub ei erau vreo sapte creaturi inalte si subtiri ce stateau de vorba. Se pare ca discutia era atat de importanta incat nu au observat ca baietii se trezisera din socul suferit.
- Hei! a strigat cu putere Freddy, incurajat de distanta ce-i desparteau. Voi ne-ati prins in plasa? Cine sunteti? Piticii cenusii?
- Tacere! a racnit unul din ei. Dorim sa nu va mai bateti joc de noi si sa ne spuneti de ce ati venit aici!
- Sigur sunt spionii piticilor! Adauga un altul.
- Da, si eu cred asta! Doar e vreme de razboi, nu-i asa? intreaba altul.
- Eu nu cred! Coborati-i! Ordona un elf cu corp de femeie.
Ceilalti sase elfi au prins de o funie si i-au coborat pe baieti.
- Cine sunteti? intreba femeia elf.
- Eu sunt Freddy si el este Steve. Nu suntem de partea piticilor cenusii.
- Aha! Ei stiu ca sunt cenusii! Nici un alt om nu stie ca piticii sunt cenusii! De aici tragem urmatoarea concluzie:..
- Liniste! ordona Doamna elf. Eu sunt Regina Lus, conducatoarea elfilor albastrii! Noi suntem aparatorii naturii, ai verdetii, ai norilor si ai cerului si apelor albastre! Noi avem grija ca natura sa fie curata si sa ii tinem la distanta pe piticii cenusii, invidiosi si doritori de putere. Voi de unde veniti si cu ce scop?
Steve se uita cu atentie la elfi. Aratau ca niste oameni, numai ca erau toti putin mai subtiri in talie, aveau parul lung si blond, dat pe spate, ochii mari, albastrii si ageri, niste urechi subtiri, cu varful alungit, pielea de un roz deschis, fata luminoasa si buze sangerii. Regina e cea mai frumoasa. Are prinse in parul ei frunze verzi, micute, semn de iubire pentru natura lor dintotdeauna verde si nemuritoare. Acestia ii uimeau pe cei doi prin glasul fermecator ce-l aveau. Freddy ii dadu un cot lui Steve. A stat prea mult pe ganduri, masurandu-i pe elfi din cap pana in picioare si a uitat sa-i raspunda Reginei Lus la intrebare...
- Aaaa, incantati de cunostinta, Regina! Suntem orfani, venim de la un adapost din sud, nu la mare distanta de aici. Am fugit de acolo pentru ca nu am mai vrut sa fim batuti de directoare. Suntem in cautarea aventurilor, a comorilor si a dulciurilor multe si pufoase. Nu am stiut ca nu e bine sa mancam iarba, dar are gust bun si cum ne era foame...
- Aveti voie sa mancati din iarba. Asta e capcana pe care am pus-o pentru pitici. Stiti, si lor le place iarba noastra! De aceea, prietenii mei au crezut ca sunteti pitici, dar nu prea aveti nuanta de cenusiu! Spunand acestea, zambi afectuos. Se uita spre camarazii ei si continua:
- Dragi prieteni, nu vedeti ca sunt asemanatori noua? Nu au ei urechile lungi ca ale noastre si nici parul lung, dar vedeti voi pielea cenusie, vesmintele roz si nasul mare si carn?
- Poate sunt sub acoperire, spuse unul dintre elfi si il trase de nas pe Steve, acesta din urma tipand de durere.
- Hei, am spus ca nu suntem pitici! Unde am putea sa ascundem nasul mare? Cum sa ni-l facem mic? Daca era invers, poate ar fi fost usor, dar asa?
- Pustiul are dreptate, spuse alt elf. Si uite-i, au ochii albastrii si negrii, pe langa cei caprui ai piticilor. Eu sunt de acord cu Regina.
- Mmmm, tot nu ii cred. Dar de dragul Reginei Lus, ii voi accepta... cu greu...
- Scuza-l pe Leaf, el este mereu precaut. Se apropie de Steve si Freddy si adauga: si morocanos cu toata lumea, mai ales!
- Nu-i nimic! raspunse Steve, masandu-si intre timp nasul inrosit. Eu si cu Freddy am vrea sa va ajutam in lupta cu piticii! Stim ca suntem mici si ca nu prea avem putere, dar nu am vrea ca ei sa puna stapanire pe padure!
- Eu nu vreau sa innebunesc de la atata roz! Freddy nici ca reusi sa termine ultimul cuvant si fu calcat pe piciorul drept de Steve care incerca sa-l faca sa taca. Ups... scuze Steve, n-am vrut...
- Cine v-a spus de planurile marsave ale piticilor cenusii? Intreba alarmat Leaf cel precaut. Vedeti, Regina Lus? Sunt de-ai lor... s-au infiltrat si acum ne spioneaza, incercand sa ne saboteze! Nu voi permite asa ceva! S-a aplecat spre cei doi copii, i-a apucat de bluze si a dat sa ii scoata din padure, dar Regina, furioasa din cale-afara, a strigat impunator:
- Leaf Ginger! Iti ORDON sa termimi cu purtarea asta si sa-i lasi pe baieti jos! Esti foarte neobrazat si iti uiti rolul, incalcand legile noastre! Care este legea numarul 3?
- Sa nu fii rau cu cei din jur, fara sa ai motive bine intemeiate, iar in cazul acesta, sa actionezi in mod just, obiectiv.
- Vad ca stii bine teoria, dar nu o aplici in cazuri ca acestea, sau pur si simplu o faci uitata! Te rog sa te retragi! Vom discuta mai tarziu!
Leaf a plecat pe o poteca mai ascunsa si s-a facut nevazut. Apoi, Regina spuse:
- Imi pare rau pentru Leaf! Nu stiu ce se intampla in ultima vreme cu el! Este tot mai stresat si violent. Cred ca din cauza luptei ce se va desfasura peste sapte zile. Cu totii suntem putin speriati, dar trebuie sa nu lasam frica sa ne slabeasca bratele si ochii ageri! Nu putem castiga razboiul daca nu avem incredere in puterile noastre!
- Peste sapte zile va fi razboiul!? se alarma Freddy. Cum asa? Dar v-ati pregatit, nu? Sigur o sa le facem fata asa cum se cuvine!
- Bineinteles ca sunt pregatiti! Doar sunt paznicii padurii si ai izvorului, adauga Steve.
- As vrea sa stiu cine v-a spus aceste lucruri. Regina incerca sa schimbe subiectul.
- Nu putem sa va spunem! Steve si cu mine am promis ca nu vom da de gol persoana ce ne-a dat aceste informatii... Nu vrem sa va suparam si nici nu suntem impotriva voastra! De ce am fi? Ar insemna sa ne dorim propriul rau...
- Aveti dreptate! Acum am incredere in voi ca spuneti adevarul! Stiti ce vor ei sa faca, nu?
Regina se indrepta spre cararea pe care Leaf a disparut, se intoarse, facandu-le cu mana sa o urmeze. Au mers alaturi de ea si au ajuns in alta poiana in mijlocul careia era izvorul de unde iesea apa albastra. Acesta era inconjurat cu o aura magica stralucitoare, iar in preajma lui erau multe casute formate din copaci si ramurele, acoperite cu frunze. Toata poiana sclipea.
- De ce totul sclipeste aici, intreba Freddy.
- Este cea mai puternica vraja a noastra. Asta ii impiedica pe pitici sa se apropie de poiana! Vraja isi pierde puterea la ultimul copac fermecat ce alcatuieste padurea magica. Dar aici puterea este foarte mare! Problema este ca pentru a face vraja, ne trebuiesc plante foarte rare si o zeama dintr-un copac batran din sudul indepartat. Pentru astea trebuie ca cineva sa se aventureze in randul piticilor si dupa aceea sa mai mearga inca pe atat, sa treaca de ghetari, sa ajunga la o insula salbatica, de unde pot fi gasite. Ultima oara m-am aventurat eu cu Leaf Ginger, dar planta si seva sunt pe cale de epuizare si nu stim daca ne mai ajung pentru vraja urmatoare. Nu am fi atat de speriati daca am stii ca vraja nu s-ar termina exact peste trei zile! Ea ar putea reinvia in alt mod, dar atat va spun, voi trebuie doar sa imi aduceti planta si seva si de restul ma voi ocupa eu!
- Vom pleca! Striga entuziasmat Freddy.
Steve se uita speriat la el si nici ca mai stia ce sa spuna. Ce-i drept era o misiune foarte importanta si ei nu aveau decat doisprezece ani si multe vise. Nu erau puternici si nici vicleni pentru a reusi.
- Freddy, eu nu stiu daca vom putea sa ii ajutam pe elfi. Nu as vrea sa va suparati pe noi, Regina Lus, dar nu stiu cat de multe sanse avem sa trecem de pitici sau macar sa ajungem pana acolo...
- Nu-i adevarat! Steve, vom reusi, nu-i asa Regina?
- Baieti, eu aveam paisprezece ani atunci cand am plecat in cautarea ingredientelor pentru magie si eram la fel de speriata de nereusita ca si voi. Dar eu o sa va ajut cum pot mai bine. Uite, Steve, tine lantul acesta. El primi un lant albastru cu o pietricica verde, rotunda si mare. Asa, de fiecare data cand veti avea nevoie de mine, veti bate de trei ori in pietricica si eu va voi raspunde la intrebari sau va voi da sfaturi! Acum veniti cu mine! Cei trei s-au apropiat de izvor si s-au oglindit in el. Spuneti-mi, cum vreti sa ajungeti acolo? Pe jos, sau in zbor?
- Pai, cred ca in zbor ar fi mai usor, asa vom scapa de pitici, raspunse Freddy.
Regina a batut din palme de trei ori si, deodata aparu Pic, cantand. Ajunsese la o suta douazeci si cinci de papagali ce se leganau pe aceeasi panza de paianjeni...
- Da, draga stimabila Regina? Aaa... buna baieti! Ups!
- Deci asa stiau ei despre pitici si razboi? Pic! Iar vorbesti cu necunoscuti despre secretele noastre, intreba Regina, suparata.
- Scuze, dar stiam ca ei sunt baieti buni si ca merita sa va ajute. Si apoi, in Freddy am vazut acelasi curaj in care am vazut in Domnia ta cand aveai paisprezece ani si ai plecat in cautarea salvarii multastepate!
- Ai dreptate! Stii ce sa faci acum, nu?
Papagalul a dat fericit si entuziasmat din cap, in sensul de “da” si s-a asezat langa izvor. Regina a turnat trei picaturi de apa albastra si dintr-o data, papagalul multicolor s-a transformat intr-un fel de pasare pheonix, numai ca era albastra si mare cat un strut, cu aripi foarte lungi si pene sclipitoare.
- Ce ma bucur ca in sfarsit sunt putin mai mare si albastru, striga fericit Pic, cu un glas putin mai gros decat cel pitigaiat de dinainte. Ah! Imi era dor de aripile lungi! Au trecut zece ani de cand n-am mai fost asa!
- Adica ai mai fost pe insula? intreba Steve, zambind si crezand ca va fi mai usor decat parea.
- Nu, am fost pe alt taram in cautare, alaturi de Regina noastra. Acum s-a descoperit ca oamenii au pus stapanire pe locul ala si nu mai putem sa mergem acolo, pentru ca vom fi prinsi si dusi la circ! Am auzit ca circul e un loc ingrozitor, cu oameni mutanti, cu fete de mai multe culori, cu nas de pitici si grasi la fel ca ei!
- Nu! Asa sunt hainele lor, sa ne faca sa radem! spuse Freddy, razand de naivitatea cu care Pic vorbea despre circ, asemuindu-l cu un loc de tortura.
- Da? In numele Profesorului ce ne priveste de sus, eu eram ingrozit de circ!
- Haideti! Nu mai stati, pentru ca e mult de mers pana la insula, adauga nerabdatoare, Regina.
Cei doi baieti au urcat pe papagalul albastru si frumos si au pornit sa infrunte vantul si piticii, primejdiile si ... dar am uitat sa va spun ca Pic era foarte rapid si putea sa sufle cu gheata si sa faca furtuni imense!!! E cel mai frumos papagal din lume si multe papagalite l-ar fi vrut ca sot! Aaaa... da, sa continuam povestea...
Ajungand in apropierea piticilor, Freddy spune repede:
- Stai asa! trebuie sa vedem ce fac piticii! Opreste in padurea asta!
- Nu cred ca e bine, in plus, s-ar putea sa ne vada si sa dam gres! Eu sunt atat de albastru incat pot sa atrag atentia... Regina ar fi tare mahnita daca s-ar intampla asta!
- Stai linistit ca te vom ascunde intre copaci, spuse Steve.
Acestia au coborat intr-o padure apropiata de tabara piticilor. Steve a soptit langa un copac:
- Butucica! Butucica! Daca ma auzi, raspunde-mi incet!
- Da, te aud! Ce faci? Unde sunteti?
- Suntem in tabara piticilor! Nu te speria! Suntem in spatele unor copaci! Poti sa ii rogi pe prietenii tai de aici sa il ascunda pe Pic intre crengile lor? Te rugam!
Dintr-o data, Pic reusi sa se faca nevazut. Cei doi baieti inaintara incet, inca mai vorbind cu Butucica. Acesta le spunea pe unde sa mearga, sa nu se rataceasca. Dar Steve nu auzea nici o vorba de-a piticilor cenusii. Acesta ii sopti lui Butucica:
- Dar nu putem sa auzim ce spun! Cum facem?
- Steve, Freddy! Apropiati-va de un copac si veti auzi prin intermediul lui, foarte clar, toata conversatia piticilor!
Asa au si facut. Piticii erau intr-o sedinta foarte importanta. Puneau la punct detaliile razboiului. Stiau ca nu puteau trece de aura magica dar planuisera sa atace in zbor si pe sub pamant. Aveau alaturi de ei, cartitele care le faceau tunel pana sub izvor. De acolo aveau sa infiltreze otrava, dar trebuia sa ii tina ocupati cu atacul in zborul pe ciori. Aveau o buna strategie si planuri desenate pe pamant de parca era schema unui joc de fotbal! Freddy se uita la ei si i se facu rau! Erau urati, chiar foarte cenusii, aveau nasul mare ca al unui clovn, parul incalcit, erau chiar foarte mici, morocanosi si pusi pe cearta.
- Hai sa plecam! Am o idee! Freddy, trebuie sa luam ingredientele, dar sa gasim si o solutie impotriva asaltului in zbor si a infiltrarii pe sub pamant! Au spus ca vor ataca in cinci zile si Regina stie ca atacul va fi in sapte! Butucica! Vreau sa stii ca tu si rudele tale trebuie sa fiti udati cu apa de izvor, pentru a va creste radacinile mari, multe si lungi, astfel incat cartitele sa nu poata patrunde pe sub pamant! Sunt sigur ca o sa mearga!
S-au intors la Pic si au zburat spre insula. Au aterizat pe plaja acesteia si au plecat repede in cautarea plantelor si a sevei. Freddy s-a intors catre papagal:
- Pic, cum arata planta? Ce culoare are? Cat e de mare?
- Aaaa... scuzati-ma, dar sunt putin cam uituc... au trecut zece ani de cand n-am mai vazut plantele sau copacul...
- Freddy, stai linistit, unde e lantul de la Regina? Da-mi-l!
Acesta i-a dat lantul, Steve a batut de trei ori in pietricica si vocea cristalina a Reginei a raspuns. Acesta i-a spus ca asaltul va fi peste cinci zile, ca piticii vor ataca in zbor si pe sub pamant, i-a mai spus si trucul cu apa de izvor cu care sa ii uda pe Butucica si pe ceilalti copaci, si ca se vor ocupa ei de atacul in zbor al ciorilor. Apoi a intrebat-o cum arata planta si copacul. Ea le-a spus asa: “Planta seamana cu copacul, numai ca este mai mica! Copacul seamana cu planta numai ca este mai mare. Amandoi stau sub acelasi nor si sunt udati de aceleasi picaturi. Cand copacul e fericit, planta e trista si invers.” Si apoi vocea a disparut.
- Nu vom reusi, striga Steve. Zici ca-i ghicitoare.
- De ce ar avea Regina timp pentru ghicitori?
- Baieti, este o ghicitoare. Numai cel ce reuseste sa dezlege ghicitoarea sau sa gaseasca planta si copacul prin alte cai, sunt demni de a duce ingredientele in padure. Altfel, magia nu mai are efect, spuse Pic.
Cei doi baieti au plecat inspre padure si au tot cautat si au tot cautat, insa nu au reusit sa gaseasca nimic care sa ii ajute.
S-au intalnit cu un roi de buburuze multicolore care cantau vesele, in timp ce isi faceau un nou loc de odihna si joaca, intr-un copac mare. Mirat, Steve se intreaba:
- Ce fac aici niste buburuze asa de frumoase? La care una dintre buburuze raspunde:
- Suntem gargaritele vesele! Nu buburuze! Alea sunt cu rosu si buline negre, noi suntem multicolore! Fa si tu diferenta!
- Scuzele mele, sunteti gargarite! Numele meu e Steve, el e Freddy si papagalul albastru este Pic. Steve arata cu degetul in spatele lui, insa papagalul nu mai era acolo. Dintr-o data, o voce frumoasa incepu sa cante vechea melodie: “Doi papa-gali se le-ganau pe o pan-za de paian-jen...” Ce-i drept, Pic era pe o creanga groasa, care sa il sustina, langa un alt papagal muticolor ca si el. Se pare ca isi gasise perechea, pentru ca ea era o papagalita foarte frumoasa.
- Vad ca prietenul vostru e la fel de fericit! spuse o alta bubur... scuze... gargarita...
- Da, in tinutul nostru, el este singurul papagal multicolor de acolo.
- Pai cum asa? Ca eu vad ca e mare cat trei curcani si albastru... nu prea arata a papagal...
- A fost transfosrmat de Regina noastra ca sa putem veni in zbor pana aici. Cautam un copac si o planta. Planta seamana cu copacul, numai ca este mai mica! Copacul seamana cu planta numai ca este mai mare. Amandoi stau sub acelasi nor si sunt udati de aceleasi picaturi. Cand copacul e fericit, planta e trista si invers! Nici nu stim pe unde sa cautam! Si vad ca Pic e foarte distrat sa mai caute cu noi copacul...
- Pot sa va ajut eu! Striga o buburuza violet. Numele meu este Mov. Stiu exact unde este planta si pomul. Dar vreau sa ne ajutati cu ceva. Avem nevoie de o floare foarte mare pe care sa o facem acoperis pentru noul nostru loc de odihna! Stiu o orhidee frumoasa si colorata, dupa muntele ala, spuse Mov, aratand cu manuta lui mica inspre un munte foarte inalt, din vest.
- Pic! Pic! Piiiiic! Striga Freddy la uriasul indragostit.
- D-d-da! spune... s-a intamplat ceva?
- Trebuie sa te duci dupa o orhidee mare, frumoasa si colorata, dupa muntele ala din vest! Noi o sa te asteptam aici!
- Ba nu... trebuie sa vina unul din voi cu mine! eu nu pot rupe o orhidee, sigur o sa o rup sau o sa o pierd pe drum, cand ma voi intoarce!
Steve a plecat cu Pic. Intre timp, Freddy s-a gandit ca ar fi bine sa mai caute si el copacul si planta. S-a intalnit cu papagalita frumoasa.
- Buna, sunt Cip-Cirip! Unde este Pic? Mi-a promis ca ma va lua cu el inapoi acasa si acum a plecat, spuse suparata papagalita.
- S-a dus dupa muntele din vest sa ia o orhidee. Dar mai sunt papagali ca tine pe insula asta?
- Da! suntem foarte multi!
- Si nu ai putea sa ne ajutati?
- Cu ce?
Baiatul ii povesti totul si Cip-Cirip accepta sa-i ajute. A ramas ca ea sa vorbeasca cu ceilalti papagali si sa le povesteasca si lor.
Steve si Pic au ajuns si ei dupa munte si au vazut copaci mari, dar fara flori de orhidee. Cand au dat sa coboare pe pamant, au fost inconjurati de niste flori carnivore cu picioare multe, care pretindeau ca apara copacii si florile lor frumoase. Dar Pic, dintr-o data, a suflat cu gheata si le-a transformat pe toate in niste sculpturi albastre de gheata. Dupa o cautare de o zi si o noapte, Pic si Steve au luat trei flori de orhidee. Una e multicolora pentru buburuze, una rosie pentru papagalita, aleasa de Pic si una albastra pentru Regina, un cadou foarte frumos, gandi Steve in drumul lor inapoi spre buburuze.
Odata ce Mov si-a primit floarea, toti patru au plecat la drum. Cum inaintau ei prin padure, s-au intalnit cu o gramada de papagali multicolori, in frunte cu Cip-Cirip. Aceasta spuse:
- Eu sunt de acord sa vin cu voi, dar familia mea vrea sa stie ce are de facut si ce rasplata va primi!
- Stati putin, spuse Freddy.
Acesta lua lantul de la Steve si batu de trei ori in pietricica.
- Regina, putem sa impiedicam asaltul ciorilor! Am gasit un stol mare de papagali care doresc sa lupte pentru noi. Dar vor rasplata. As vrea sa ma consult cu Domnia ta.
- Spune, Freddy, sunt atenta!
- M-am gandit ca ai putea sa ii uzi cu cate o picatura pe fiecare, sa ii faci la fel de mari ca si pe Pic!
- E bine, dar daca vom ramane fara apa?
- Ne vom descurca, adauga Steve.
- Atunci eu va astept cu ajutoare si cu ingredientele mult ravnite! Cu bine!
Baietii le-au spus papagalilor care va fi rasplata si au fost de acord. Apoi, Freddy sari ca ars si se grabi sa il intrebe pe Pic:
- Dar cum putem sa facem sa curga mai multa apa din izvor, daca e prea putina?
- Nu stiu, dar sunt sigur ca regina va avea grija, raspunse Pic, dandu-i papagalitei lui orhideea rosie.
Au pornit cu totii spre copacul mare si spre planta asemanatoare. Buburuza s-a oprit din zbor si a aratat spre locul in care se aflau. Defapt, copacul era un seqoia impunator si planta, un bonsai simpatic de culoarea verde mentolat. Deasupra lor era un nor din care picurau cativa stropi micuti, racoritori. Steve s-a apropiat de copacul cel mare, cu gandul de a lua putina seva intr-un mic borcan din lemn. In acesta era un burete care avea rolul de a absorbi acea seva, astfel incat sa nu curga. Dar un strigat s-a auzit din partea copacului:
- Stai! Ce vrei? Cine esti tu sa iei din seva mea?
- Dar de unde stii?
- Sunt cel mai batran de pe aici si stiu! Citesc gandurile fiintelor ca tine! Ia spune, de ce ai lua din seva mea?
- Pentru a salva pe elfi!
- Aha! Ai vreun interes ascuns, sigur o sa primesti vreo rasplata! De ce sa-i salvezi? Poate te-au mintit! Poate vor sa domine ei toata lumea! De ce sa-i crezi?
- Nu stii ca elfii sunt cei ce protejeaza natura si mai ales copacii?
- Nu... asa e? Minti! Pe mine nu m-a protejat nimeni!
Pic si baietii au povestit copacului batran toate lucrurile ce se petreceau in nord si in sfarsit, copacul a fost de acord, cu greu, sa doneze putina seva. Bonsaiul a ascultat si el si a acceptat sa ii insoteasca. Dintr-o data, ceva nemaipomenit, fenomenal, s-a intamplat. Cand bonsaiul a fost atins din greseala de seva copacului gigantic, acesta s-a transformat intr-un mic elf, de vreo zece centimetri. Mare le-a fost mirarea celor din jur sa il vada pe prichindel. Dar asta conta mai putin. Steve l-a bagat in borcanas, fara sa puna capacul, si s-a urcat alaturi de Freddy, pe Pic. Au plecat cu totii inapoi spre padurea magica si au ajuns a patra zi, cu putin inainte de atac. Acestia au zburat atat de incet, pentru ca papagalii mici nu puteau sa zboare repede!
Au ajuns langa izvor si au vazut-o pe Regina zacand pe pietre. Leaf Ginger, morocanosul, spuse:
- Ati adus ingredientele? De ce ati intarziat?
- Leaf, termina, spuse Regina, cu o voce epuizata. Ati asezat bonsaiul langa seva, nu?
- Da, raspunse Steve si Freddy in cor. Ne pare rau... nu stiam...
- Nu-i nimic. Scoate-l din borcan si pune trei picaturi peste el.
Steve il scoase pe prichindel din borcan, facu asa cum Regina spuse, si micutul se transforma intr-un elf fermecator, cu ochii albastrii si cu parul foarte lung si albastru. Elful albastru s-a spropiat si a spus:
- Regina mea, vad ca nu l-ai uitat pe elful tau, Eulb. A sarutat-o si ea s-a ridicat vioaie de pe acele pietre, strangandu-l in brate.
- Eulb, sa nu mai pleci! Locul iti este aici, in imparatia padurii magice! E vreme de razboi, stai in dreapta mea si hai sa infruntam piticii cenusii in vesmintele lor de un roz spalacit!
Steve si Freddy au inceput sa picure fiecare papagal cu apa fermecata si toti s-au transformat in pasari uriase, asemeni lui Pic, numai ca aveau mai multe culori. Steve i-a dat orhideea Reginei Lus si aceasta a lasat-o sa cada in izvorul aproape secat, a rostit:
- en-udnajetorp, etatinrete o urtnep artsabla iam is agruc as apa!
Deodata, in locul in care era putina apa cu ceva timp in urma, a izvorat mai multa, mai albastra si mai sclipitoare. Copacii erau foarte mari pentru ca fusesera deja udati, asa cum era planul. Acum toti asteptau sa vina ciorile cu piticii in spinare. Nu au avut mult de asteptat, ca ciorile si-au facut aparitia, fiind alungate la fel de repede cum au venit. Papagalii s-au intors cu totii pe insula lor, atacand ciorile pana in tabara piticilor. Cartitele nici nu au mai avut vreo sansa sa treaca de radacinile groase ce impanzeau pamantul prin care ar fi trebuit sa sape tuneluri.
- Ei bine, acum, ca ne-ati ajutat, am o comoara mare pentru voi si un munte de dulciuri! Spuse elful albastru.
I-a luat pe cei doi baieti cu el pe o poteca necunoscuta si au ajuns intr-o gradina cu multe flori parfumate si o mica balta in care puteau sa se joace cand pofteau ei. Inconjurata de multe flori, era o casa frumoasa, mare, cu doua etaje, facuta din lemne si frunze.
- Tot ce vedeti aici este al vostru. Daca vreti, puteti sa locuiti aici, in casuta facuta special pentru voi. Comoara este inauntru, spuse Eulb si pleca.
- Oare ce crezi ca e acolo, in casa? Dulciuri? Il intreba Steve pe Freddy.
- Nu stiu. Dar nu m-am gandit niciodata ce comoara as vrea sa am. Cred ca as dori sa am o familie, decat comori marete...
- Si eu. Mi-e dor de baietii de la orfelinat...
Cei doi au intrat in casa. Din bucatarie venea un miros de prajituri abia scoase din cuptor. La masa, o femeie cu un par cunoscut statea cu spatele, cosand la gherghef. S-a intors. Era profesoara lor multiubita, Ana.
- Ati spus ca vreti o familie? zambi Ana.
Deodata, o gramada de voci se auzira in cor. Erau baietii. Steve si Freddy au strigat fericiti:
- Acum chiar ca avem si familie si munti de dulciuri!
- Ati auzit de iarba cu gust de guma de pepene galben? intreba Steve.
- Va putem da si voua, dar trebuie sa vorbim cu Regina Lus si cu Eulb, adauga Freddy.
Si asa, cei doi baieti si-au povestit peripetiile, bucurosi ca erau din nou impreuna cu totii si facand planuri de viitor.

Si stiti ce s-a intamplat cu chipesul si puteeernicul Pic si dragalasa, gingasa, Cip-Cirip?
Cum asa? Nu stiti? Dar nu se poate sa nu stiti!
Eu sunt Pic! Si Cip-Cirip se relaxeaza pe veranda noului nostru cuib, pentru ca cel vechi era prea mic pentru inca cinci membrii noi, in familia Pic.
Si... toata lumea e fericita!
Aaaaaa, stiti, am auzit ca Regina si Eulb se vor casatori! Dar sa nu spuneti nimanui!
- Pic! Iar vorbesti cu necunoscuti despre secretele noastre?
- Scuze, Regina Lus, dar m-am gandit ca acesti copii ar trebui sa afle...
Of, mereu ma prinde...!

Magie

“Când iubeşti, descoperi în tine atâta bogăţie,

atâta gingăşie, atâta tandreţe,

încât nici nu-ţi vine să crezi că poţi iubi astfel.”

A.P.Cehov

Magie

Acum mulţi ani, când eram mai mare decât voi, am pornit singură pe drumul pe care se contura întreaga mea viaţă. Părinţii mei s-au despărţit cu greu de mine si mi-a dăruit doar lacrimi, însă nici un cuvânt. Nu era din cauză că nu mă iubeau îndeajuns. Problema era foarte serioasă. Când prinţul suferise groaznic din cauza celor din jur ce nu doreau să spună întocmai ce gândesc, chemase un vrăjitor puternic. Acesta făcuse o vrajă, la dorinţa prinţului şi liniştea se aşeză imediat asupra întregului regat. Nimeni nu putea să mai scoată vreun cuvânt, nimeni nu putea sa scrie măcar o literă, în afară de prinţ, care primi, de la tatăl său, tronul. Aşa că, nefericită din cauza deciziei luate de noul rege, mi-am pupat părinţii, le-am făcut cu mâna în semn de “la revedere” şi ne-am despărţit plângând.

Totul a început când, dintr-o dată, m-am decis să plec. O zi întreagă le-am explicat cu greu, că vreau să plec, să-mi fac o viaţă în alt regat, unde voi putea vorbi, cânta si râde. Ei m-au înţeles, dar nu au putut să nu verse lacrimi până să plec. Am încercat să le spun că mă voi întoarce. Nu ştiu dacă m-au înţeles atunci...

Şi-acum, uite-mă la drumul mare, gândindu-mă la ceea ce voi face imediat când voi ajunge în următorul regat. Dacă voi reuşi să ajung cu bine, mă voi întoarce să-mi iau părinţii cu mine. Am tot mers prin pădurea care făcea un zgomot dulce, pe lângă păsările care ciripeau... pe lângă animalele care puteau scoate sunete şi am început să plâng în linişte, pentru că nu mai puteam să cânt în pădurea aceea, că nu puteam să râd cu glas, pentru că nu puteam să le spun părinţilor mei un “Vă iubesc!” din inimă... Am petrecut mai multe ore acolo, până când un zgomot de tropot de cai a răsărit dintre copacii deşi. Un călăreţ supărat se ivi din întuneric. E atât de supărat, încât pare că vrea să-nghită lumea cu privirea sa încruntată. Cred şi eu, toţi sunt supăraţi că nu pot vorbi... Oare ce a fost în capul prinţului? mă întreb eu.

Deodată, călăreţul îmbufnat, se opreşte lângă mine şi mă priveşte de sus. Ce vrea? Ce frumos este... cu părul său negru, cu buzele puţin vişinii... păcat că nu pot să-l salut, să-l rog să mă ducă şi pe mine până in următorul regat... Am început iar să plâng, lăsând capul în jos. Când l-am ridicat, el tot acolo era, neclintit. O să-i fac cu mâna şi voi porni pe jos.

Aşa că m-am ridicat, am suspinat încet şi am pornit agale spre tărâmul sunetelor. Călăreţul trufaş a venit până la mine, s-a oprit călare, în faţa mea, m-a privit, a zâmbit şi apoi a plecat printre copacii dintre care venise, făcându-se nevăzut. Păcat, aş fi vrut să-i spun să vină cu mine, dacă vrea să nu mai fie trist. Să meargă cu mine, poate-şi găseşte fericirea pe alte meleaguri, nu pe acesta blestemat.

Aproape de regatul sunetelor, m-au oprit nişte soldaţi ai regelui malefic. Au fluturat un bilet, prin care aveau ordin să facă prizonier pe oricine ar fi ieşit de pe regatul lui. Era inuman! N-aveam libertatea să aleg fericirea... M-au luat de mână, m-au legat să nu fug şi m-au dus în temniţa castelului. Am rămas singură, în întuneric unde, după ce că era mereu linişte, era şi întuneric. Apoi mii si mii de regrete s-au zvârcolit în mintea mea: n-ar fi trebuit să plec de-acasă, să-mi las părinţii singuri, să cred că într-o zi voi putea iar vorbi. Mi-era frică de un singur lucru: că atunci când voi ajunge pe un alt pământ, voi fi uitat deja să vorbesc...

În timp ce mă gândeam la ce-am greşit, se auzi un zgomot din întuneric. Cu siguranţă era cineva acolo, care imi privea fiecare mişcare.

Dintr-o dată, apăru o lumină, ţinută de o siluetă pe care nu o puteam vedea prea bine, după atât timp petrecut în întuneric. Mai târziu mi-am dat seama că acea siluetă era tânarul pe care-l întalnisem in pădure. Apoi, cuvintele au început să se rostogolească în mine şi ar fi vrut să iasă cu orice preţ afară, dar nu puteau. Aveam atâtea întrebări să-i pun necunoscutului din partea opusă a gratiilor ce ne despărţeau. Cine eşti tu, ce doreşti? Ai venit să mă salvezi?

Dar el nu spunea nimic. Normal că nu spunea nimic, era şi el sub vrajă, la fel ca noi toţi. S-a apropiat de gratii, a deschis lacătul şi m-a luat de mână. Mi-a zâmbit şi m-a tras după el, printr-un tunel lung şi întunecat, a deschis o uşă ascunsă într-un perete şi mi-a dat drumul la mână, întorcându-se cu spatele, dorind să plece înapoi pe drumul pe care venisem. L-am prins de mână şi i-am zis fără glas că e prea bun, în mintea mea i-am mulţumit; l-am strâns în braţe şi am simţit un suspin lung. L-am sărutat pe obraz şi cu lacrimi în ochi, m-am intors şi-am fugit în dorinţa de a găsi cel mai scurt drum spre sunetele din regatul apropiat. Parcă mi-era foame de sunete, vroiam să le înghit, să treacă prin toată pielea şi apoi să strig că sunt fericită. Dar mai trebuia să aştept ceva timp până când dorinţa mea avea să se împlinească.

Am ajuns în regatul sunetelor, iar primul lucru pe care l-am făcut, a fost să strig Te iubeeeeeesc! Nu ştiam cui strig asta. Poate călăreţului care m-a salvat, poate sunetelor care sunau aşa de bine, după veacul de tăcere. Dintre nişte copaci, se ivi călăreţul, impresionat poate de strigătul meu. Dar, uitându-se la mine, coborî capul, se întoarse şi plecă. Am regretat că l-am făcut să se simtă nefericit. Dar nu aveam ce face... putea să vină şi el cu mine, însă se întoarse în tăcerea aceea amară. Mi-am îndreptat privirea spre castelul regatului sunetelor şi mi-am pus în minte să merg acolo şi să vorbesc cu regele, să-l întreb care era adevăratul motiv pentru care noul rege din regatul din care plecasem alesese linistea în loc de veselie.

Am mers multe zile printre stânci şi copaci foşnăitori, am mers prin sate vesele, am vorbit cu oamenii, însă fără să le spun că nu sunt din regatul lor. Eram foarte fericită să vorbesc cu oricine, să le cânt copiilor ce stăteau în piaţă şi ascultau poveştile bătrânilor înţelepţi. Le-am spus copiilor să nu uite vreodată să le spună părinţilor lor că îi iubesc, să nu uite să mulţumească bunicilor, pentru că niciodată nu se ştie ce se va întâmpla înainte să apuce să le spună acele lucruri de care depinde întreaga omenire.

- Copii, să nu vă fie frică să spuneţi “te iubesc”. Nu contează când şi cui spuneţi aceste cuvinte, atât timp cât credeţi in ele! Copii au zâmbit fericiţi, l-au îmbrăţişat pe bunicul lor şi i-au spus “te iubesc” în cor, încât bătrânul mai-mai să plângă, emoţionat de inocenţa şi seriozitatea copiilor.

Am plecat, luându-mi rămas-bun de la copii şi de la bunicul lor, întrebând pe oamenii preocupaţi de cumpărăturile lor, de locul in care se află castelul. O femeie drăguţă se oferi să mă ducă la castel cu trăsura ei, în schimbul unui cântec, deoarece mă auzise cântând copiilor din piaţă. I-am cântat o veche baladă despre iubire, cu glasul subţire si dulce, apoi fericită, spuse:

- Dragă, ai un glas nemaipomenit! Ştii, regele dă în fecare anotimp, un bal în care cele mai frumoase voci din lume se adună să cânte. Vino şi tu, spuse ea şi-mi întinse un bilet pe care scria că sunt invitată la “Balul Dulcilor Sunete”, ce se ţinea la castel, mai târziu, seara.

- Mulţumesc! i-am spus eu. Voi veni negreşit! Sper că vă voi găsi acolo...

- Cu siguranţă, răspunse ea. Atunci la revedere. Ne vedem acolo!

- La revedere! am exclamat eu, fericită, şi am pornit către curtea regelui. Când am ajuns acolo, le-am rugat pe doamnele de la curte să îi spună regelui că ceva grav se întâmplă în regatul învecinat, că eu vin de acolo.

Regele nu a vrut să mă primeasă, lăsând vorbă doamnelor de la curte, să-mi spună că nu-i pasă de acel regat.

Altceva nu aveam ce să fac, decât să merg la bal, de unde speram să pot vorbi cu regele. Nu mai doream să rămân in regatul sunetelor, doream ca pe pământul unde mă născusem şi crescusem, să răsară din nou sunetele, precum ghioceii, după iarna cea aspră. Aşa că trebuia cu orice preţ să îl conving pe rege că e ceva grav şi că nu ar trebui să fie aşa de egoist. Dar în timp ce mă gândeam la toate acestea, mă întâlnesc cu doamna aceea drăguţă, care-mi dăduse biletul pentru bal. Era înconjurată de mai multe domnişoare şi părea că impune respect în jurul ei. Se apropie de mine şi se prezentă:

- Scuză-mă că nu ţi-am spus de mai înainte, dar niciodată nu e prea târziu! Sunt regina. Numele meu este Sol, şi iubesc muzica. Eu nu am fiice şi nici fii, aş dori ca tu să-mi fii fată, deoarece presimt că ai o inimă bună, iar darul tău de a cânta, a povesti şi a da sfaturi tuturor, este magnific. Iartă-l pe rege. Este foarte supărat că nu găseşte niciodată o viitoare regină pentru regatul nostru. În plus, s-a certat cu fratele său pentru că nu a ştiut să-şi îndrume fiul pe calea cea bună. Acum şi fratele şi nepotul sunt ursuzi şi nu mai vorbesc cu regele meu. Săracul de el... singurele rude în viaţă şi se tot ceartă...

-Îmi pare foarte rău să aud aceste lucruri. Eu am venit aici, deoarece, regele din regatul in care locuiam, a făcut o vrajă şi...

- Da! El este nepotul meu. E foarte dezamăgit de când a tot umblat prin regatul său. Aşa că a decis să instituie tăcerea, nu?

- Da, aşa este. Dar nu cred că a reuşit nimic cu acest lucru. Lumea îl urăşte chiar dacă nu poate să spună asta. Şi eu îl urăsc! Multe săptămâni am plâns pentru că nu mai puteam vorbi, sau cânta...

- Te înţeleg. De aceea, cred că tu ne poţi salva.

- Cum? Regele nici nu vrea să audă de fratele său şi invers.

- Ei bine, regele Tărâmului liniştii este invitat la bal. I-am spus să vină. L-am rugat să asculte muzica fetelor de aici, să vadă ce pierde în liniştea sa. Am spus că va veni şi o fată de la el din regat. A fost foarte curios, de aceea sunt sigură că va veni, spuse regina, privindu-mă cu un zâmbet cald.

- Aşa să fie. Dar eu am mamă, tată, nu vreau să-i părăsesc...

- Atunci, eu voi fi mătuşa ta. Dacă vrei, voi trimite soldaţi să-i aducă până la castel, în siguranţă.

- Mulţumesc mult, sunteţi prea bună! am spus eu şi-am început să plâng de fericire, strângând-o în braţe pe noua mea mătuşă.

- Acum vino cu mine, trebuie să te îmbraci frumos pentru bal.

Am fugit împreună, prin camere şi camere, împodobite cu argint şi aur, cu tablouri pictate, cu instrumente muzicale, până când am ajuns în camera cu rochii pentru bal. Era magnific! Mii şi mii de rochii de toate culorile curcubeului. Dar dintre toate, cea mai frumoasă era o rochie mare, vişinie, cu un voal albastru, străveziu, peste ea. Rămăsesem fără cuvinte. Am îmbrăcat-o la îndemnul mătuşei, iar de fiecare dată când făceam paşi, rochia îşi schimba culoarea de la vişiniu la albastru, făcând ape-ape. Apoi, pentru a completa îmbrăcămintea, mătuşa scoase nişte pantofiori transparenţi, dar totuşi albaştri precum cerul; îmi dădu nişte cercei de cleştar, un colier micuţ, cu o pietricică albastră si o mască în formă de fluture.

- Nu-mi vine să cred, parcă e un vis, mătuşă! E chiar prea mult!

- Nu pentru tine, draga mea, meriţi totul pentru că eşti inimoasă şi perfectă pentru a conduce regatul nostru, spuse mătuşa, sărutându-mă pe frunte.

Totul era minunat. Trebuia doar să cânt pentru a-i atrage atenţia atât regelui care-mi devenise unchi, fără să ştie, şi regelui care ne blestemase cu tăcerea. Nici nu vroiam să aud de el. Făcuse un lucru oribil şi aveam să-i spun asta foarte răspicat. Trebuia să dezlege blestemul şi să-şi recapete încrederea în ceilalţi.

Ora balului sosise şi eu încă mai stăteam cu mătuşa mea de vorbă, când exclamă rapid:

- Fugi şi cântă. Nu-ţi da jos masca, aşa este regula!

- Dar...

- Nu! O vei ţine pe faţă.

- Bine, mătuşă, voi face cum spui.

- Acum fugi! Mergi pe coridorul din dreapta, apoi la stânga, până ce dai de o uşă albastră. Pe acolo se intră în sala balului. Succes!

- Mulţumesc, am strigat şi-am pornit în fugă spre sală.

Când am intrat, am abservat că sala era chiar imensă. Multe rochii viu colorate se ondulau pe lângă mine, măşti din pene de păun, din aur, argint, bătute cu pietre preţioase, măşti ale zeilor egipteni, femei frumoase, tinere, bătrâne, bărbaţii erau ţanţoşi, precum nişte curcani, paharele erau pline cu vin alb, roşu, suc de mere, de ananas, de portocale, de kiwi... peste tot strălucea a bogăţie. Atmosfera era compusă dintr-o forfotă dulce, unde sunetele se amestecau permanent cu râsete, aplauze şi zgomotul tocurilor elegante.

Regele a intrat primul, apoi regina, zâmbind înspre mulţimea din care făceam parte şi eu, a strigat cu un glas dulce:

- Dragi curteni si oaspeţi din alte regate, sunt fericită să va văd aici, la curtea Regatului Sunetelor. După cum ştiţi, în fiecare anotimp, eu şi regele, obişnuim să dăm baluri în care aducem ofrandă muzicii, frumosului şi veseliei. Vă rugăm să ne încântaţi cu harul muzical al fiecăruia. Cei ce vor să concureze... îi aştept în faţă.

Şi spunând acestea, o grămadă de fete începură să se adune în faţa tronului celor doi. Am mers şi eu cu ele, încercând să mă amestec prin mulţime. În momentul acela, în dreapta reginei, pe un tron albastru se aşeză o siluetă îmbrăcată în negru, cu pelerină albastră şi mască formată din fulgi de nea transparenţi, aşezaţi pe nişte pietre strălucitoare, albastre. Cu buzele sale de tentă vişinie, şi tenul foarte deschis, răcit de culoarea măştii, părea de gheaţă. Cu siguranţă era regele nostru nesăbuit.

Toate fetele au cântat frumos. Au fost cântece de dragoste, de jale, fericire, despre natură, însă regina nu le-a plăcut. S-a ridicat şi-a spus:

- Nici una nu a cântat din inimă, ca şi când acel cântec ar fi singurul care să vă ţină in viaţă! A mai rămas cineva care vrea să-şi încerce norocul? După ce a întrebat, toţi curtenii au început să facă gălăgie, discutând vorbele reginei.

- Da, am spus eu sfioasă. După ce am spus acel da, parcă totul s-ar fi oprit în loc. Toţi oamenii din jurul meu au făcut linişte şi aşteptau să încep a cânta. Mă făceau să cred că voi fi singura persoană care o va face pe regină fericită. Dar conta şi părerea regelui. Acesta niciodată nu plăcuse pe nimeni. Dar dacă regina avea încredere în mine, trebuia să nu o dezamăgesc.

Aşa că am început să cânt. Am cântat despre fericire, despre iarba ce creşte, despre cerul senin pe care-l găseşti în timp ce te plimbi prin pădure, despre fericirea pe care o simţi atunci când începi să cânţi, sau când spui poveşti copiilor entuziasmaţi. Am încheiat cântecul cu fericirea pe care o simţi când iubeşti, când simţi că nu poţi continua singur şi vrei să împarţi chiar şi aerul cu iubirea ta.

- Regele s-a ridicat în picioare, a venit lângă mine şi mi-a spus:

- Dă-ţi jos masca.

Eram surprinsă. Ce însemna? I-a plăcut sau nu?

- Hai, fetiţo, dă-ţi masca, să aflu cine va fi fata mea,viitoarea regină, după 30 de ani de nereuşite!

Nu-mi venea să cred. Mi-am dat masca grăbită, fericită de reuşită şi am încremenit. Exact în acelaşi timp, curtenii au făcut rumoare în care exclamaţiile păreau a se amesteca într-o singură cuvântare:

- Nepotul regelui!!!

Deci el era silueta albastră. Am întors capul spre el, să-i descopăr faţa. Am rămas ca o statuie, nu mă mai puteam mişca. El era călăreţul care mă privise în pădure, cel care m-a scos din propria temniţă. Acum se uita la mine, scăpă masca din mână şi încercă să spună ceva, dar nu reuşea. Nici nu mai ştiam ce să cred. El a dat ordin să mă întemniţze, el m-a scos de acolo, el ne-a blestemat pe toţi... ceva e în neregulă cu el. Nu aşa ar trebui să procedeze un rege care ne-a condamnat la tăcere. Nu-i coreeect! Am strigat eu in sinea mea şi, curgându-mi lacrimi pe odraz, am fugit. Voi pleca în camera cu rochii, trebuie să o găsesc. Am tot fugit, am ocolit alte camere necunoscute până am reuşit să dau de ea. Acolo, stând pe un scaun, regele damnat stătea cu spatele la mine. Ce tot vrei de la mine? Ma urmăreşti... de ce? M-am întrebat eu.

- Te urmăresc pentru că eşti specială.

- N-am întrebat nimic! De unde ştii că...

- Vrăjitorul meu mi-a dat puterea să citesc gândurile oamenilor mei.

- Şi cum de n-ai auzit că toţi regretă ziua în care te-ai născut?

- Am auzit poate chiar prea multe. Asta m-a făcut să vă blestem pe toţi.

- Ai făcut un lucru oribil. Of, dacă citeşte gândurile înseamnă că ştie că... în pădure... am zis...

- Da. Ştiu.

- Normal că ştii, cine nu şi-ar fi dat seama că nu e bine să faci asta.

- Nu. Spuneam că ştiu ce ai zis în pădure.

- Ahhhh! Am exclamat supărată si îmbufnată, întorcându-mă cu spatele la el.

A oftat afectat, probabil... nu-mi pasă. Nici nu vreau să aud de el. Am vrut să plec, dar mi-a spus:

- În regatul nostru, domniţă, lumea cântă şi te preamăreşte.

- De ce? Cum? Cântă? Asta înseamnă că... Amuţisem, tremuram şi...

- Da, am dezlegat blestemul. De când te-am văzut, am vrut să-mi spui exact ceea ce vroiai să-mi spui cu glas, în pădure. Aşa că te-am căutat, am aflat că vrei să pleci şi-am vrut să te ţin lângă mine. Dar nu ar fi fost bine. Aşa că te-am lăsat să pleci, poate ai fi fost mai fericită. De atunci numai pe tine te auzeam în mintea mea. M-am bucurat când mi-ai dorit fericire, când ai fi vrut să merg cu tine. Aşa că n-am putut să mai continui în tăcere. Totul era enervant de liniştit, parcă totul murise de când te cunoscusem pe tine şi plecasei fără să ştii ce simt pentru tine. Am dezlegat blestemul înainte să fiu invitat de mătuşa mea la bal. Speram să te găsesc prin mulţime. Apoi te-am auzit cântând. Crede-mă, fără tine aproape, e ca atunci când eraţi cu toţii blestemaţi. Mulţi au meritat, dar nu şi tu. Dacă nu vrei să fii regina mea, probabil voi muri mut si surd, chiar dacă în regatul meu e zgomot si veselie.

- Vrei să-ţi fiu regină?

- Mai mult ca orice de pe lumea asta!

Ei bine copii, cred că ştiţi ce s-a întâmplat după aceea...

- Hai mami, continuă povestea, spuse Andrei din patul său.

- Da! Exclamară somnoroşi din paturile lor, Ana si Alin.

- Cum? Nu ştiţi? Cei doi s-au sărutat şi ea s-a măritat cu regele şi-au avut trei îngeraşi pe nume: Ana, Andrei şi Alin.

- Uuu! S-au sărutaaaat! chicoti Andrei.

- Mami! Chiar aşa? întrebă Ana. Mai ai rochia vişinie?

- Sigur că da, dulceaţă. Haideţi, toţi la culcare!

- Aaaa, hai maaamiii, mai vrem o poveste, strigă Alin.

- Da, adăugară în cor Ana şi Andrei.

- Dacă mai faceţi gălăgie, îl rog pe tati să facă o vrajă de linişte numai pentru voi trei.

Copii, speriaţi, tăcură mâlc, ca şi cum vraja deja ar fi fost făcută. Mama îi pupă, le ură noapte bună şi plecă.

- Alin, tu o crezi pe mama? şopti Andrei.

- Nu...ehh magie... eu nu cred în magie!

Şi adormiră toţi ca printr-o ....magie.

În partea cealaltă a castelului, mama, îmbrăcată in rochia vişinie, îl sărută pe călăreţul cu mască albastră.

Ei aveau să trăiască veşnic, deoarece întotdeauna, în noi, vom descoperi un rege sau o regină ce-şi caută jumătatea. Întotdeauna va trebui să ne gândim bine, să dăm glas iubirii noastre, pentru că altfel, mai târziu, ar fi mult prea târziu...