The wild child or the fine lady?

ok, deci am facut un referat pe o tema din "Wuthering Heights" care mi-a luat foarte multe ore de munca. Da, st doar 1600 si ceva de cuvinte, dar mi-a facut mare placere sa petrec atata timp storcandu-mi creierii; sa bat cu pumnu' in masa, aratand argumente care sa evidentieze ca Earnshaw Catherine are o personalitate duala; si cum reiese aceasta caracteristica. There you go... sper sa nu il folositi ca material pt Literatura Britanica (ci ca inspiratie macar sau ca punct de plecare spre alte idei), pt ca (daca sunteti la aceasi facultate la care st si eu) deja am dat referatul profei :D si poa' sa bage pe google si sa gaseasca sursa. (like dooooh). Urmeaza a fi corectata de profa, deci nu stiu daca ideile st foarte bine formulate. (desi am tot revenit asupra lor)

The wild child or the fine lady?

Catherine Earnshaw, Mr. Earnshaw’s daughter and the younger sister of Hindley is born and raised at Wuthering Heights. Mr. Earnshaw found Heathcliff in Liverpool and brought him to Wuthering Heights; so the foundling became the foster brother of both Catherine and Hindley. In time, Catherine and Heathcliff become close companions, but they suffer a lot of separations such as the time when Hindley becomes jealous of his father's affection towards Heathcliff, reducing the latter to a servant-boy status after Mr. Earnshaw dies. The two protagonists go through a lot of “adventures together” starting with their infancy lasting until they go spying the Thrushcross Grange, the Linton’s home (where the brothers Edgar and Isabella represent the civilized world).

The novel has two protagonists: Heathcliff seen as the main one and Catherine Earnshaw, the dominant female spirit, characterized by her single obsession: the love for Heathcliff, which gives sense to her existence. Catherine cannot be understood as a complex character if Heathcliff is not mentioned. He is the one that actually defines her gestures, her actions and her beliefs:

“Nelly, I am Heathcliff — he's always, always in my mind — not as a pleasure, any more than I am always a pleasure to myself — but as my own being — so, don't talk of our separation again — it is impracticable.”; “Without Heathcliff (...) the universe would turn to a mighty stranger”.

So, Catherine sees her love as being not a romantic one, neither based on attraction, but being the marker of identification, a strong bound of souls and personality. As an answer to her statement Heathcliff cries to Catherine when she dies: “Catherine Earnshaw, may you not rest as long as I am living; you said I killed you--haunt me, then! The murdered do haunt their murderers, I believe. I know that ghosts have wandered on earth. Be with me always--take any form--drive me mad! Only do not leave me in this abyss, where I cannot find you! Oh, God! It is unutterable! I can not live without my life! I can not live without my soul!”

Catherine’s and Heathcliff’s relationship was established in childhood, when they were inseparable when they shared everything from punishment to long walks into the moors: “H. and I are going to rebel -- we took our initiatory step this evening”, “The greatest punishment we could invent for her, was to keep her separate from him” (Nelly Dean).

In the 3^rd Chapter, Catherine is revealed as being a wild girl: “H. and I are going to rebel”, or “I could not bear the employment. I took my dingy volume by the scroop, and hurled it into the dog kennel, vowing I hated a good book. Heathcliff kicked his to the same place. Then there was a hubbub!” writes she on the blank pieces of a book.

Also, in the last part of the 3rd Chapter, Catherine appears in Mr. Lockwood’s narration as a wild ghost of a child. He doesn’t know if it is a dream or the house is really haunted: “I'm come home: I'd lost my way on the moor!' As it spoke, I discerned, obscurely, a child's face looking through the window.”, “I'll never let you in, not if you beg for twenty years.' 'It is twenty years,' mourned the voice: 'twenty years. I've been a waif for twenty years!”. The last sentence could highlight that Mr. Lockwood really saw the ghost, because he didn’t knew about Catherine more that she was a wild girl, a child, punished to read with Heathcliff holy books. The fact that twenty years passed after she lost her “way on the moor” - as in she made the mistake to go from the wilderness of Wuthering Heights and abandon Heathcliff, therefore her identity - was not mentioned to the later terrified visitor.

Because she is cursed by her soul mate, Catherine appears to come back for Heathcliff’s soul, that means that she is on one hand the specter of death, and on the other hand the specter of afterlife seen at the end as a ghostly one, the specter of a new beginning (young Catherine fells in love with Hareton - they are a fresh image of Catherine - Heathcliff couple) or the specter of reunion after death (unlike the holy “till death do us part”).

In means of symbolism, Chapter 3 shows the crave for love after Catherine’s death, the obsessive love for Heathcliff; and that she has always searched for him with her heart and her soul and will do that until Heathcliff will die (just like he cursed her to be forever haunted by her spirit until reunited in the afterlife, maybe as wandering ghosts).

Chapter 9 shows the duality of her personality - the doubled character. When Cathy is attacked by a dog from the Grange while she and Heathcliff spied the Lintons, the former stays at the Grange for five weeks, being very well treated. She then, with the help of Isabella Linton, turns into a lady, being very different from the rude, wild and childish girl she once was with Heatchliff. He sees the changes and, although hurt by this, remains devoted to her, being unwillingly (or not) involved in the love triangle game played by Cathy, including Edgar Linton, who becomes his rival.

She has an amusing behavior because she acts like a lady in front of the Lintons but she returns to her wild and passionate self when is accompanied by Heathcliff - this fact showing that the real Cathy was the wild, happy, lively and unreserved child that enjoyed life; in contradiction to mannered, boring, lifeless, ill, and a civilized sterile (in means of feelings) world. At this point of the novel a very important statement changes Heathcliff’s behavior. He runs from the Heights, coming back after 3 years, when Catherine became a Linton and realized that she was truly unhappy:

“Heaven did not seem to be my home; and I broke my heart with weeping to come back to earth; and the angels were so angry that they flung me out into the middle of the heath on the top of Wuthering Heights; where I woke sobbing for joy. That will do to explain my secret, as well as the other. I've no more business to marry Edgar Linton than I have to be in heaven; and if the wicked man in there, had not brought Heathcliff so low I shouldn't have thought of it. It would degrade me to marry Heathcliff now; so he shall never know how I love him; and that, not because he's handsome, Nelly, but because he's more myself than I am. Whatever our souls are made of, his and mine are the same, and Linton's is as different as a moonbeam from lightning, or frost from fire.” Heathcliff runs when hears that their marriage will “degrade” her.

She thinks that by marring Edgar Linton, she will be “the greatest lady in the neighborhood”, the materialistic side of her character showing the later fatality to her own happiness. This is when the other Catherine, the one that is concerned about her own image (and not anymore about her identity) first worries about how others see her and the fact that she will be degraded if she marries Heathcliff, but Catherine’s marriage with Linton is a betrayal of her own nature. Also, in contrast to her egoistical crave of being a wealthy lady, she thinks that she will be able to free Heathcliff from Hareton’s evil hands and make him a respectable man, with Linton’s help and fortune.

Catherine and Heathcliff represent the wild passionate love, while Linton is the person that unwillingly breaks her spirit, her freedom and gives her wealth and a social, civilized position. When she marries Edgar, she rejects Heathcliff and herself too, turning her back not only on her soul mate, but on her identity, on her memories about the happy, carefree live she enjoyed at the Wuthering Heights.

Cathy is a very complex and anxious figure in means of arguing with herself; she chooses a path which she acknowledges to be wrong and she still struggles with thoughts that obviously are opposite to her actions: “I wish I were a girl again, half savage, hardy and free”, “I'm convinced I'm wrong - I've no more business to marry Edgar than I have to be in heaven”; she would’ve been happy “not among the Linton's,...under the Chapel roof, but in the open air”, with Heathcliff; comparing their souls she also sees that she’s mistaken: “his and mine are the same and Linton's is as different as is moon from lightning or frost from fire.”

Her illness and death may be the result from her moving from her outdoor nature of life with the wild air of the moors to a breathless stiffed air of the Grange. The story shows that once a path is chosen, there is no other solution to turn back time for the right choice, so death and her burying at the edge of the churchyard, where the border between it and the surrounding moors was not very defined. Trough death she returns finally to nature and regains freedom and at last her love. Cathy will torment Heathcliff, showing her everlasting troubled spirit, and will finally regain him when he gives away his last breath.

Just like “Wuthering heights” gives different perspectives and choices of lecture (as a romantic novel, as a gothic one, as a novel of manners, of wilderness in contrast to civilization, of obsessive love etc.), the female character - Catherine Earnshaw - is the center of gender conflict, social classes, violence, love in Wuthering Heights, also being a symbol of reality and fantasy (at the window, was she a ghost or a sweet dream?), of good and evil.

Padurea magica

Padurea magica

A fost odata ca niciodata o padure magica si...
Da, o padure magica! Ce? N-ati mai auzit? Off, nimeni nu mai asculta de un batran papagal in zilele noastre! Inca mai exista padurea, sunt sigur de asta. Dar deviem de la subiect! Stiti ca inca de la inceputul vietii pe Pamant, au existat conflicte intre dinozauri, tigrii cu coltii uriasi si leii cu coamele in vant, certuri intre mainutele galagioase si lupte crancene intre vietuitoarele marii. Acum, in ziua de azi nimeni nu stie de existenta elfilor si a piticilor, nici de luptele dintre ei pentru apa vietii! Dar lucrurile au luat o intorsatura brusca: au intervenit doi baieti de doisprezece ani si au rezolvat conflictele intre ei. Acum sa va povestesc cum a fost!
Intr-o zi, doi baieti, pe nume Steve si Freddy, au fugit din orfelinatul in care locuiau, spre padurile stufoase si intunecate din nord. Nu mai puteau suporta bataile directoarei si putina mancare ce avea un gust de branza stricata, si s-au gandit sa fuga in lumea mare, sa caute comori si munti de dulciuri. Le-au parut rau ca a trebuit sa ii paraseasca pe ceilalti baieti si pe inimoasa lor profesoara, Ana, insa si-au jurat ca se vor intoarce si ii vor elibera din acel adapost.
Au plecat la drum si au intrat in padurea magica despre care va vorbeam la inceput.
- Oau! Ce maaari sunt copacii, exclama Steve. Unde suntem? Zici ca e o padure din basmele pe care ni le spunea profesoara acum multi ani cand eram mai mici! Uite: o pasare foarte colorata care...
- Canta?
Ce-i drept era un fel de papagal cu aripi mai mari si cu mii de culori, cu un cioc de aur si ochii de smarald. Fredona un cantec bine cunoscut, pe o voce pitigaiata:
- Un papagal se legana pe o panza de paianjen si pentru ca... A, buna ziua, dragi copii? Eu sunt Pic, singurul papagal de pe aici! Dar ce cautati in padurea magica? Sa stiti ca elfii vor crede ca sunteti de partea piticilor cenusii si va vor lua ca prizonieri in custile lor!
- Dar de ce sunt asa de rai elfii? intreba Freddy.
- Nu stiti? Vai de mine! dar nu se poate una ca asta, toata lumea stie, spuse papagalul intrigat la culme.
- Nu! Nu stim... adauga Steve.
- Haideti sa va spun! Papagalul, cobora de pe o creanga si se aseza pe una mai joasa, de unde sa se auda perfect toata povestea. Stiti ce sunt elfii, nu? Dar piticii?
Steve se grabi sa raspunda, dar Freddy se imbranci in el si amandoi tacura, ascultand cu mare atentie ce avea de spus papagalul.
- Stiam eu! Voi nu ati auzit niciodata de ei! Pic isi aduna tot aerul in plamani si incepu: la inceput, padurea asta era a unei singure persoane: Profesorul. A fost un om normal, mai in varsta decat voi, care acum o suta de ani a zburat in ceruri si ne priveste de acolo, sus, dintre nori! El i-a creat pe elfi si pe pitici, dorind sa populeze toata padurea pentru a fi cea mai frumoasa. Profesorul le-a dat insarcinare elfilor de a pazi un izvor fermecat din care curge apa cu care tot Pamantul se alimenteaza. Piticilor le-a fost incredintat rolul de a proteja padurea de intrusi sau persoane curioase. Si asa a inceput totul! Piticii s-au revoltat in fata Profesorului ca vor si ei sa pazeasca izvorul, au fost izgoniti in mlastina din sud si de atunci incoace, piticii incearca mereu sa puna stapanire pe padure si sa-i alunge pe elfi. Mai mult, Grumm, cel mai mare dintre piticii cenusii, ne ameninta mereu cu faimoasa lui licoare roz. Apoi, Pic se apleaca si sopteste: Se spune, pe aici prin padure ca aceasta licoare, daca e turnata in apa, va colora intreaga planeta in roz si ii va innebuni pe oameni!! Asta e planul lor, dorind sa domine intreaga planeta! In numele spiritelor padurii dintotdeauna verde, acum nu le mai ajunge nici padurea noastra magica!
- Dar e o nebunie! Nu se poate una ca asta! N-as suporta sa vad roz in fata ochilor mei pentru o vesnicie! striga Freddy, suparat.
- Sssst! Nimeni nu trebuie sa stie ca eu v-am spus asta! Acum plecati! Sunteti prea mici sa stati aici!
- Nu putem pleca! Am fugit de la orfelinat si nu ne mai intoarcem acolo! Vrem sa vorbim cu elfii, poate ii vom ajuta! Suntem curajosi, doar de-aia am pornit in cautarea de comori uriase si a dulciurilor pufoase, adauga entuziasmat Steve. Nu ne este noua frica de niste pitici! Hai, Freddy, sa mergem!
- Pa pa, Pic! Strigara cei doi.
- Pa, baieti. Va doresc succes in cautarea dulciurilor, si... daca o sa le gasiti sa nu uitati de mine! ...Si pentru ca panza nu s-a rupt, a mai chemat un papagal!
Pic a reinceput cantecul si cei doi baieti s-au afundat in padure. Au surprins un copac miscandu-se si dansand intr-o veselie, de parca ar fi facut un ritual intunecat al vrajitoarelor. Acesta s-a oprit brusc, s-a inrosit la fata de rusine si a zambit inocent catre copii.
- B-bu-na... Ce-ce-ce faceti aici? M-ati speriat!!
Steve se intoarce catre Freddy si ii spune amuzat: “Mai mult m-a speriat el pe mine! Uita-te si tu la el, un urias si se sperie de noi, niste furnicute pe langa el!”
- Hei, ma-ma mi-a spus ca nu-i fru-frumos sa susotesti pe langa straini!
- Scuzele noastre! Dar nu-i frumos nici sa nu-ti spui numele! replica Freddy.
- Aaa! Numele meu e... dar sa nu radeti!
- Nu o sa radem! Uite, pe mine ma cheama Steve si pe el il cheama Freddy!
- Numele meu este Bu-Butucica Craca. Craca e numele de familie...
Freddy a bufnit in ras, insa Butucica nu l-a auzit.
- Dar, Butucica, eu n-am mai vazut copaci care sa danseze... nici nu stiam ca puteti sa va ridicati de la pamant sau ca puteti sa vorbiti...
- Pai noi suntem familia magica, sau cum ne ziceti voi, oamenii, padurea magica.
- Noi mergem sa vorbim cu elfii! Vrem sa-i ajutam in lupta impotriva piticilior cenusii! Tu ce faci? Nu vrei sa vii cu noi?
- Sunt fericit ca v-ati gandit sa ne ajutati. Steve, nu pot sa vin cu voi, pentru ca mami se va supara, dar oricand ai nevoie de mine sau de ceilalti copaci, striga-mi numele si iti voi vorbi prin rudele mele ce te inconjoara!
- Bine, Butucica! Asa vom face. Spuse Steve si amandoi plecara mai adanc in padure, unde copacii pareau ca sunt mai mari, mai grosi si mai ingramaditi.
Au ajuns intr-o poiana luminata puternic de soare. Toata iarba sclipea si aerul de acolo avea miros de guma de mestecat cu gust de pepene galben. Steve a alergat in mijlocul poienitei, s-a aplecat si a cules cateva fire de iarba, le-a privit cu atentie, le-a adulmecat si a strigat catre Freddy:
- E... guma de mestecat! a luat un fir si a muscat din el cu pofta. Chiar e guma de mestecat cu gust de pepene galben!
Freddy s-a apropiat si el, apoi s-a aplecat si a inceput sa culeaga cateva fire,
pastrand si pentru Pic un manunchi de iarba. Atunci totul s-a petrecut repede. Au fost luati pe sus.
Dupa 5 minute, cand au deschis ochii, si-au dat seama ce se intampla:
- Steve! Suntem prinsi intr-o plasa!
Steve s-a uitat in jos si l-a luat ameteala. Erau suspendati la douazeci de metri inaltime si sub ei erau vreo sapte creaturi inalte si subtiri ce stateau de vorba. Se pare ca discutia era atat de importanta incat nu au observat ca baietii se trezisera din socul suferit.
- Hei! a strigat cu putere Freddy, incurajat de distanta ce-i desparteau. Voi ne-ati prins in plasa? Cine sunteti? Piticii cenusii?
- Tacere! a racnit unul din ei. Dorim sa nu va mai bateti joc de noi si sa ne spuneti de ce ati venit aici!
- Sigur sunt spionii piticilor! Adauga un altul.
- Da, si eu cred asta! Doar e vreme de razboi, nu-i asa? intreaba altul.
- Eu nu cred! Coborati-i! Ordona un elf cu corp de femeie.
Ceilalti sase elfi au prins de o funie si i-au coborat pe baieti.
- Cine sunteti? intreba femeia elf.
- Eu sunt Freddy si el este Steve. Nu suntem de partea piticilor cenusii.
- Aha! Ei stiu ca sunt cenusii! Nici un alt om nu stie ca piticii sunt cenusii! De aici tragem urmatoarea concluzie:..
- Liniste! ordona Doamna elf. Eu sunt Regina Lus, conducatoarea elfilor albastrii! Noi suntem aparatorii naturii, ai verdetii, ai norilor si ai cerului si apelor albastre! Noi avem grija ca natura sa fie curata si sa ii tinem la distanta pe piticii cenusii, invidiosi si doritori de putere. Voi de unde veniti si cu ce scop?
Steve se uita cu atentie la elfi. Aratau ca niste oameni, numai ca erau toti putin mai subtiri in talie, aveau parul lung si blond, dat pe spate, ochii mari, albastrii si ageri, niste urechi subtiri, cu varful alungit, pielea de un roz deschis, fata luminoasa si buze sangerii. Regina e cea mai frumoasa. Are prinse in parul ei frunze verzi, micute, semn de iubire pentru natura lor dintotdeauna verde si nemuritoare. Acestia ii uimeau pe cei doi prin glasul fermecator ce-l aveau. Freddy ii dadu un cot lui Steve. A stat prea mult pe ganduri, masurandu-i pe elfi din cap pana in picioare si a uitat sa-i raspunda Reginei Lus la intrebare...
- Aaaa, incantati de cunostinta, Regina! Suntem orfani, venim de la un adapost din sud, nu la mare distanta de aici. Am fugit de acolo pentru ca nu am mai vrut sa fim batuti de directoare. Suntem in cautarea aventurilor, a comorilor si a dulciurilor multe si pufoase. Nu am stiut ca nu e bine sa mancam iarba, dar are gust bun si cum ne era foame...
- Aveti voie sa mancati din iarba. Asta e capcana pe care am pus-o pentru pitici. Stiti, si lor le place iarba noastra! De aceea, prietenii mei au crezut ca sunteti pitici, dar nu prea aveti nuanta de cenusiu! Spunand acestea, zambi afectuos. Se uita spre camarazii ei si continua:
- Dragi prieteni, nu vedeti ca sunt asemanatori noua? Nu au ei urechile lungi ca ale noastre si nici parul lung, dar vedeti voi pielea cenusie, vesmintele roz si nasul mare si carn?
- Poate sunt sub acoperire, spuse unul dintre elfi si il trase de nas pe Steve, acesta din urma tipand de durere.
- Hei, am spus ca nu suntem pitici! Unde am putea sa ascundem nasul mare? Cum sa ni-l facem mic? Daca era invers, poate ar fi fost usor, dar asa?
- Pustiul are dreptate, spuse alt elf. Si uite-i, au ochii albastrii si negrii, pe langa cei caprui ai piticilor. Eu sunt de acord cu Regina.
- Mmmm, tot nu ii cred. Dar de dragul Reginei Lus, ii voi accepta... cu greu...
- Scuza-l pe Leaf, el este mereu precaut. Se apropie de Steve si Freddy si adauga: si morocanos cu toata lumea, mai ales!
- Nu-i nimic! raspunse Steve, masandu-si intre timp nasul inrosit. Eu si cu Freddy am vrea sa va ajutam in lupta cu piticii! Stim ca suntem mici si ca nu prea avem putere, dar nu am vrea ca ei sa puna stapanire pe padure!
- Eu nu vreau sa innebunesc de la atata roz! Freddy nici ca reusi sa termine ultimul cuvant si fu calcat pe piciorul drept de Steve care incerca sa-l faca sa taca. Ups... scuze Steve, n-am vrut...
- Cine v-a spus de planurile marsave ale piticilor cenusii? Intreba alarmat Leaf cel precaut. Vedeti, Regina Lus? Sunt de-ai lor... s-au infiltrat si acum ne spioneaza, incercand sa ne saboteze! Nu voi permite asa ceva! S-a aplecat spre cei doi copii, i-a apucat de bluze si a dat sa ii scoata din padure, dar Regina, furioasa din cale-afara, a strigat impunator:
- Leaf Ginger! Iti ORDON sa termimi cu purtarea asta si sa-i lasi pe baieti jos! Esti foarte neobrazat si iti uiti rolul, incalcand legile noastre! Care este legea numarul 3?
- Sa nu fii rau cu cei din jur, fara sa ai motive bine intemeiate, iar in cazul acesta, sa actionezi in mod just, obiectiv.
- Vad ca stii bine teoria, dar nu o aplici in cazuri ca acestea, sau pur si simplu o faci uitata! Te rog sa te retragi! Vom discuta mai tarziu!
Leaf a plecat pe o poteca mai ascunsa si s-a facut nevazut. Apoi, Regina spuse:
- Imi pare rau pentru Leaf! Nu stiu ce se intampla in ultima vreme cu el! Este tot mai stresat si violent. Cred ca din cauza luptei ce se va desfasura peste sapte zile. Cu totii suntem putin speriati, dar trebuie sa nu lasam frica sa ne slabeasca bratele si ochii ageri! Nu putem castiga razboiul daca nu avem incredere in puterile noastre!
- Peste sapte zile va fi razboiul!? se alarma Freddy. Cum asa? Dar v-ati pregatit, nu? Sigur o sa le facem fata asa cum se cuvine!
- Bineinteles ca sunt pregatiti! Doar sunt paznicii padurii si ai izvorului, adauga Steve.
- As vrea sa stiu cine v-a spus aceste lucruri. Regina incerca sa schimbe subiectul.
- Nu putem sa va spunem! Steve si cu mine am promis ca nu vom da de gol persoana ce ne-a dat aceste informatii... Nu vrem sa va suparam si nici nu suntem impotriva voastra! De ce am fi? Ar insemna sa ne dorim propriul rau...
- Aveti dreptate! Acum am incredere in voi ca spuneti adevarul! Stiti ce vor ei sa faca, nu?
Regina se indrepta spre cararea pe care Leaf a disparut, se intoarse, facandu-le cu mana sa o urmeze. Au mers alaturi de ea si au ajuns in alta poiana in mijlocul careia era izvorul de unde iesea apa albastra. Acesta era inconjurat cu o aura magica stralucitoare, iar in preajma lui erau multe casute formate din copaci si ramurele, acoperite cu frunze. Toata poiana sclipea.
- De ce totul sclipeste aici, intreba Freddy.
- Este cea mai puternica vraja a noastra. Asta ii impiedica pe pitici sa se apropie de poiana! Vraja isi pierde puterea la ultimul copac fermecat ce alcatuieste padurea magica. Dar aici puterea este foarte mare! Problema este ca pentru a face vraja, ne trebuiesc plante foarte rare si o zeama dintr-un copac batran din sudul indepartat. Pentru astea trebuie ca cineva sa se aventureze in randul piticilor si dupa aceea sa mai mearga inca pe atat, sa treaca de ghetari, sa ajunga la o insula salbatica, de unde pot fi gasite. Ultima oara m-am aventurat eu cu Leaf Ginger, dar planta si seva sunt pe cale de epuizare si nu stim daca ne mai ajung pentru vraja urmatoare. Nu am fi atat de speriati daca am stii ca vraja nu s-ar termina exact peste trei zile! Ea ar putea reinvia in alt mod, dar atat va spun, voi trebuie doar sa imi aduceti planta si seva si de restul ma voi ocupa eu!
- Vom pleca! Striga entuziasmat Freddy.
Steve se uita speriat la el si nici ca mai stia ce sa spuna. Ce-i drept era o misiune foarte importanta si ei nu aveau decat doisprezece ani si multe vise. Nu erau puternici si nici vicleni pentru a reusi.
- Freddy, eu nu stiu daca vom putea sa ii ajutam pe elfi. Nu as vrea sa va suparati pe noi, Regina Lus, dar nu stiu cat de multe sanse avem sa trecem de pitici sau macar sa ajungem pana acolo...
- Nu-i adevarat! Steve, vom reusi, nu-i asa Regina?
- Baieti, eu aveam paisprezece ani atunci cand am plecat in cautarea ingredientelor pentru magie si eram la fel de speriata de nereusita ca si voi. Dar eu o sa va ajut cum pot mai bine. Uite, Steve, tine lantul acesta. El primi un lant albastru cu o pietricica verde, rotunda si mare. Asa, de fiecare data cand veti avea nevoie de mine, veti bate de trei ori in pietricica si eu va voi raspunde la intrebari sau va voi da sfaturi! Acum veniti cu mine! Cei trei s-au apropiat de izvor si s-au oglindit in el. Spuneti-mi, cum vreti sa ajungeti acolo? Pe jos, sau in zbor?
- Pai, cred ca in zbor ar fi mai usor, asa vom scapa de pitici, raspunse Freddy.
Regina a batut din palme de trei ori si, deodata aparu Pic, cantand. Ajunsese la o suta douazeci si cinci de papagali ce se leganau pe aceeasi panza de paianjeni...
- Da, draga stimabila Regina? Aaa... buna baieti! Ups!
- Deci asa stiau ei despre pitici si razboi? Pic! Iar vorbesti cu necunoscuti despre secretele noastre, intreba Regina, suparata.
- Scuze, dar stiam ca ei sunt baieti buni si ca merita sa va ajute. Si apoi, in Freddy am vazut acelasi curaj in care am vazut in Domnia ta cand aveai paisprezece ani si ai plecat in cautarea salvarii multastepate!
- Ai dreptate! Stii ce sa faci acum, nu?
Papagalul a dat fericit si entuziasmat din cap, in sensul de “da” si s-a asezat langa izvor. Regina a turnat trei picaturi de apa albastra si dintr-o data, papagalul multicolor s-a transformat intr-un fel de pasare pheonix, numai ca era albastra si mare cat un strut, cu aripi foarte lungi si pene sclipitoare.
- Ce ma bucur ca in sfarsit sunt putin mai mare si albastru, striga fericit Pic, cu un glas putin mai gros decat cel pitigaiat de dinainte. Ah! Imi era dor de aripile lungi! Au trecut zece ani de cand n-am mai fost asa!
- Adica ai mai fost pe insula? intreba Steve, zambind si crezand ca va fi mai usor decat parea.
- Nu, am fost pe alt taram in cautare, alaturi de Regina noastra. Acum s-a descoperit ca oamenii au pus stapanire pe locul ala si nu mai putem sa mergem acolo, pentru ca vom fi prinsi si dusi la circ! Am auzit ca circul e un loc ingrozitor, cu oameni mutanti, cu fete de mai multe culori, cu nas de pitici si grasi la fel ca ei!
- Nu! Asa sunt hainele lor, sa ne faca sa radem! spuse Freddy, razand de naivitatea cu care Pic vorbea despre circ, asemuindu-l cu un loc de tortura.
- Da? In numele Profesorului ce ne priveste de sus, eu eram ingrozit de circ!
- Haideti! Nu mai stati, pentru ca e mult de mers pana la insula, adauga nerabdatoare, Regina.
Cei doi baieti au urcat pe papagalul albastru si frumos si au pornit sa infrunte vantul si piticii, primejdiile si ... dar am uitat sa va spun ca Pic era foarte rapid si putea sa sufle cu gheata si sa faca furtuni imense!!! E cel mai frumos papagal din lume si multe papagalite l-ar fi vrut ca sot! Aaaa... da, sa continuam povestea...
Ajungand in apropierea piticilor, Freddy spune repede:
- Stai asa! trebuie sa vedem ce fac piticii! Opreste in padurea asta!
- Nu cred ca e bine, in plus, s-ar putea sa ne vada si sa dam gres! Eu sunt atat de albastru incat pot sa atrag atentia... Regina ar fi tare mahnita daca s-ar intampla asta!
- Stai linistit ca te vom ascunde intre copaci, spuse Steve.
Acestia au coborat intr-o padure apropiata de tabara piticilor. Steve a soptit langa un copac:
- Butucica! Butucica! Daca ma auzi, raspunde-mi incet!
- Da, te aud! Ce faci? Unde sunteti?
- Suntem in tabara piticilor! Nu te speria! Suntem in spatele unor copaci! Poti sa ii rogi pe prietenii tai de aici sa il ascunda pe Pic intre crengile lor? Te rugam!
Dintr-o data, Pic reusi sa se faca nevazut. Cei doi baieti inaintara incet, inca mai vorbind cu Butucica. Acesta le spunea pe unde sa mearga, sa nu se rataceasca. Dar Steve nu auzea nici o vorba de-a piticilor cenusii. Acesta ii sopti lui Butucica:
- Dar nu putem sa auzim ce spun! Cum facem?
- Steve, Freddy! Apropiati-va de un copac si veti auzi prin intermediul lui, foarte clar, toata conversatia piticilor!
Asa au si facut. Piticii erau intr-o sedinta foarte importanta. Puneau la punct detaliile razboiului. Stiau ca nu puteau trece de aura magica dar planuisera sa atace in zbor si pe sub pamant. Aveau alaturi de ei, cartitele care le faceau tunel pana sub izvor. De acolo aveau sa infiltreze otrava, dar trebuia sa ii tina ocupati cu atacul in zborul pe ciori. Aveau o buna strategie si planuri desenate pe pamant de parca era schema unui joc de fotbal! Freddy se uita la ei si i se facu rau! Erau urati, chiar foarte cenusii, aveau nasul mare ca al unui clovn, parul incalcit, erau chiar foarte mici, morocanosi si pusi pe cearta.
- Hai sa plecam! Am o idee! Freddy, trebuie sa luam ingredientele, dar sa gasim si o solutie impotriva asaltului in zbor si a infiltrarii pe sub pamant! Au spus ca vor ataca in cinci zile si Regina stie ca atacul va fi in sapte! Butucica! Vreau sa stii ca tu si rudele tale trebuie sa fiti udati cu apa de izvor, pentru a va creste radacinile mari, multe si lungi, astfel incat cartitele sa nu poata patrunde pe sub pamant! Sunt sigur ca o sa mearga!
S-au intors la Pic si au zburat spre insula. Au aterizat pe plaja acesteia si au plecat repede in cautarea plantelor si a sevei. Freddy s-a intors catre papagal:
- Pic, cum arata planta? Ce culoare are? Cat e de mare?
- Aaaa... scuzati-ma, dar sunt putin cam uituc... au trecut zece ani de cand n-am mai vazut plantele sau copacul...
- Freddy, stai linistit, unde e lantul de la Regina? Da-mi-l!
Acesta i-a dat lantul, Steve a batut de trei ori in pietricica si vocea cristalina a Reginei a raspuns. Acesta i-a spus ca asaltul va fi peste cinci zile, ca piticii vor ataca in zbor si pe sub pamant, i-a mai spus si trucul cu apa de izvor cu care sa ii uda pe Butucica si pe ceilalti copaci, si ca se vor ocupa ei de atacul in zbor al ciorilor. Apoi a intrebat-o cum arata planta si copacul. Ea le-a spus asa: “Planta seamana cu copacul, numai ca este mai mica! Copacul seamana cu planta numai ca este mai mare. Amandoi stau sub acelasi nor si sunt udati de aceleasi picaturi. Cand copacul e fericit, planta e trista si invers.” Si apoi vocea a disparut.
- Nu vom reusi, striga Steve. Zici ca-i ghicitoare.
- De ce ar avea Regina timp pentru ghicitori?
- Baieti, este o ghicitoare. Numai cel ce reuseste sa dezlege ghicitoarea sau sa gaseasca planta si copacul prin alte cai, sunt demni de a duce ingredientele in padure. Altfel, magia nu mai are efect, spuse Pic.
Cei doi baieti au plecat inspre padure si au tot cautat si au tot cautat, insa nu au reusit sa gaseasca nimic care sa ii ajute.
S-au intalnit cu un roi de buburuze multicolore care cantau vesele, in timp ce isi faceau un nou loc de odihna si joaca, intr-un copac mare. Mirat, Steve se intreaba:
- Ce fac aici niste buburuze asa de frumoase? La care una dintre buburuze raspunde:
- Suntem gargaritele vesele! Nu buburuze! Alea sunt cu rosu si buline negre, noi suntem multicolore! Fa si tu diferenta!
- Scuzele mele, sunteti gargarite! Numele meu e Steve, el e Freddy si papagalul albastru este Pic. Steve arata cu degetul in spatele lui, insa papagalul nu mai era acolo. Dintr-o data, o voce frumoasa incepu sa cante vechea melodie: “Doi papa-gali se le-ganau pe o pan-za de paian-jen...” Ce-i drept, Pic era pe o creanga groasa, care sa il sustina, langa un alt papagal muticolor ca si el. Se pare ca isi gasise perechea, pentru ca ea era o papagalita foarte frumoasa.
- Vad ca prietenul vostru e la fel de fericit! spuse o alta bubur... scuze... gargarita...
- Da, in tinutul nostru, el este singurul papagal multicolor de acolo.
- Pai cum asa? Ca eu vad ca e mare cat trei curcani si albastru... nu prea arata a papagal...
- A fost transfosrmat de Regina noastra ca sa putem veni in zbor pana aici. Cautam un copac si o planta. Planta seamana cu copacul, numai ca este mai mica! Copacul seamana cu planta numai ca este mai mare. Amandoi stau sub acelasi nor si sunt udati de aceleasi picaturi. Cand copacul e fericit, planta e trista si invers! Nici nu stim pe unde sa cautam! Si vad ca Pic e foarte distrat sa mai caute cu noi copacul...
- Pot sa va ajut eu! Striga o buburuza violet. Numele meu este Mov. Stiu exact unde este planta si pomul. Dar vreau sa ne ajutati cu ceva. Avem nevoie de o floare foarte mare pe care sa o facem acoperis pentru noul nostru loc de odihna! Stiu o orhidee frumoasa si colorata, dupa muntele ala, spuse Mov, aratand cu manuta lui mica inspre un munte foarte inalt, din vest.
- Pic! Pic! Piiiiic! Striga Freddy la uriasul indragostit.
- D-d-da! spune... s-a intamplat ceva?
- Trebuie sa te duci dupa o orhidee mare, frumoasa si colorata, dupa muntele ala din vest! Noi o sa te asteptam aici!
- Ba nu... trebuie sa vina unul din voi cu mine! eu nu pot rupe o orhidee, sigur o sa o rup sau o sa o pierd pe drum, cand ma voi intoarce!
Steve a plecat cu Pic. Intre timp, Freddy s-a gandit ca ar fi bine sa mai caute si el copacul si planta. S-a intalnit cu papagalita frumoasa.
- Buna, sunt Cip-Cirip! Unde este Pic? Mi-a promis ca ma va lua cu el inapoi acasa si acum a plecat, spuse suparata papagalita.
- S-a dus dupa muntele din vest sa ia o orhidee. Dar mai sunt papagali ca tine pe insula asta?
- Da! suntem foarte multi!
- Si nu ai putea sa ne ajutati?
- Cu ce?
Baiatul ii povesti totul si Cip-Cirip accepta sa-i ajute. A ramas ca ea sa vorbeasca cu ceilalti papagali si sa le povesteasca si lor.
Steve si Pic au ajuns si ei dupa munte si au vazut copaci mari, dar fara flori de orhidee. Cand au dat sa coboare pe pamant, au fost inconjurati de niste flori carnivore cu picioare multe, care pretindeau ca apara copacii si florile lor frumoase. Dar Pic, dintr-o data, a suflat cu gheata si le-a transformat pe toate in niste sculpturi albastre de gheata. Dupa o cautare de o zi si o noapte, Pic si Steve au luat trei flori de orhidee. Una e multicolora pentru buburuze, una rosie pentru papagalita, aleasa de Pic si una albastra pentru Regina, un cadou foarte frumos, gandi Steve in drumul lor inapoi spre buburuze.
Odata ce Mov si-a primit floarea, toti patru au plecat la drum. Cum inaintau ei prin padure, s-au intalnit cu o gramada de papagali multicolori, in frunte cu Cip-Cirip. Aceasta spuse:
- Eu sunt de acord sa vin cu voi, dar familia mea vrea sa stie ce are de facut si ce rasplata va primi!
- Stati putin, spuse Freddy.
Acesta lua lantul de la Steve si batu de trei ori in pietricica.
- Regina, putem sa impiedicam asaltul ciorilor! Am gasit un stol mare de papagali care doresc sa lupte pentru noi. Dar vor rasplata. As vrea sa ma consult cu Domnia ta.
- Spune, Freddy, sunt atenta!
- M-am gandit ca ai putea sa ii uzi cu cate o picatura pe fiecare, sa ii faci la fel de mari ca si pe Pic!
- E bine, dar daca vom ramane fara apa?
- Ne vom descurca, adauga Steve.
- Atunci eu va astept cu ajutoare si cu ingredientele mult ravnite! Cu bine!
Baietii le-au spus papagalilor care va fi rasplata si au fost de acord. Apoi, Freddy sari ca ars si se grabi sa il intrebe pe Pic:
- Dar cum putem sa facem sa curga mai multa apa din izvor, daca e prea putina?
- Nu stiu, dar sunt sigur ca regina va avea grija, raspunse Pic, dandu-i papagalitei lui orhideea rosie.
Au pornit cu totii spre copacul mare si spre planta asemanatoare. Buburuza s-a oprit din zbor si a aratat spre locul in care se aflau. Defapt, copacul era un seqoia impunator si planta, un bonsai simpatic de culoarea verde mentolat. Deasupra lor era un nor din care picurau cativa stropi micuti, racoritori. Steve s-a apropiat de copacul cel mare, cu gandul de a lua putina seva intr-un mic borcan din lemn. In acesta era un burete care avea rolul de a absorbi acea seva, astfel incat sa nu curga. Dar un strigat s-a auzit din partea copacului:
- Stai! Ce vrei? Cine esti tu sa iei din seva mea?
- Dar de unde stii?
- Sunt cel mai batran de pe aici si stiu! Citesc gandurile fiintelor ca tine! Ia spune, de ce ai lua din seva mea?
- Pentru a salva pe elfi!
- Aha! Ai vreun interes ascuns, sigur o sa primesti vreo rasplata! De ce sa-i salvezi? Poate te-au mintit! Poate vor sa domine ei toata lumea! De ce sa-i crezi?
- Nu stii ca elfii sunt cei ce protejeaza natura si mai ales copacii?
- Nu... asa e? Minti! Pe mine nu m-a protejat nimeni!
Pic si baietii au povestit copacului batran toate lucrurile ce se petreceau in nord si in sfarsit, copacul a fost de acord, cu greu, sa doneze putina seva. Bonsaiul a ascultat si el si a acceptat sa ii insoteasca. Dintr-o data, ceva nemaipomenit, fenomenal, s-a intamplat. Cand bonsaiul a fost atins din greseala de seva copacului gigantic, acesta s-a transformat intr-un mic elf, de vreo zece centimetri. Mare le-a fost mirarea celor din jur sa il vada pe prichindel. Dar asta conta mai putin. Steve l-a bagat in borcanas, fara sa puna capacul, si s-a urcat alaturi de Freddy, pe Pic. Au plecat cu totii inapoi spre padurea magica si au ajuns a patra zi, cu putin inainte de atac. Acestia au zburat atat de incet, pentru ca papagalii mici nu puteau sa zboare repede!
Au ajuns langa izvor si au vazut-o pe Regina zacand pe pietre. Leaf Ginger, morocanosul, spuse:
- Ati adus ingredientele? De ce ati intarziat?
- Leaf, termina, spuse Regina, cu o voce epuizata. Ati asezat bonsaiul langa seva, nu?
- Da, raspunse Steve si Freddy in cor. Ne pare rau... nu stiam...
- Nu-i nimic. Scoate-l din borcan si pune trei picaturi peste el.
Steve il scoase pe prichindel din borcan, facu asa cum Regina spuse, si micutul se transforma intr-un elf fermecator, cu ochii albastrii si cu parul foarte lung si albastru. Elful albastru s-a spropiat si a spus:
- Regina mea, vad ca nu l-ai uitat pe elful tau, Eulb. A sarutat-o si ea s-a ridicat vioaie de pe acele pietre, strangandu-l in brate.
- Eulb, sa nu mai pleci! Locul iti este aici, in imparatia padurii magice! E vreme de razboi, stai in dreapta mea si hai sa infruntam piticii cenusii in vesmintele lor de un roz spalacit!
Steve si Freddy au inceput sa picure fiecare papagal cu apa fermecata si toti s-au transformat in pasari uriase, asemeni lui Pic, numai ca aveau mai multe culori. Steve i-a dat orhideea Reginei Lus si aceasta a lasat-o sa cada in izvorul aproape secat, a rostit:
- en-udnajetorp, etatinrete o urtnep artsabla iam is agruc as apa!
Deodata, in locul in care era putina apa cu ceva timp in urma, a izvorat mai multa, mai albastra si mai sclipitoare. Copacii erau foarte mari pentru ca fusesera deja udati, asa cum era planul. Acum toti asteptau sa vina ciorile cu piticii in spinare. Nu au avut mult de asteptat, ca ciorile si-au facut aparitia, fiind alungate la fel de repede cum au venit. Papagalii s-au intors cu totii pe insula lor, atacand ciorile pana in tabara piticilor. Cartitele nici nu au mai avut vreo sansa sa treaca de radacinile groase ce impanzeau pamantul prin care ar fi trebuit sa sape tuneluri.
- Ei bine, acum, ca ne-ati ajutat, am o comoara mare pentru voi si un munte de dulciuri! Spuse elful albastru.
I-a luat pe cei doi baieti cu el pe o poteca necunoscuta si au ajuns intr-o gradina cu multe flori parfumate si o mica balta in care puteau sa se joace cand pofteau ei. Inconjurata de multe flori, era o casa frumoasa, mare, cu doua etaje, facuta din lemne si frunze.
- Tot ce vedeti aici este al vostru. Daca vreti, puteti sa locuiti aici, in casuta facuta special pentru voi. Comoara este inauntru, spuse Eulb si pleca.
- Oare ce crezi ca e acolo, in casa? Dulciuri? Il intreba Steve pe Freddy.
- Nu stiu. Dar nu m-am gandit niciodata ce comoara as vrea sa am. Cred ca as dori sa am o familie, decat comori marete...
- Si eu. Mi-e dor de baietii de la orfelinat...
Cei doi au intrat in casa. Din bucatarie venea un miros de prajituri abia scoase din cuptor. La masa, o femeie cu un par cunoscut statea cu spatele, cosand la gherghef. S-a intors. Era profesoara lor multiubita, Ana.
- Ati spus ca vreti o familie? zambi Ana.
Deodata, o gramada de voci se auzira in cor. Erau baietii. Steve si Freddy au strigat fericiti:
- Acum chiar ca avem si familie si munti de dulciuri!
- Ati auzit de iarba cu gust de guma de pepene galben? intreba Steve.
- Va putem da si voua, dar trebuie sa vorbim cu Regina Lus si cu Eulb, adauga Freddy.
Si asa, cei doi baieti si-au povestit peripetiile, bucurosi ca erau din nou impreuna cu totii si facand planuri de viitor.

Si stiti ce s-a intamplat cu chipesul si puteeernicul Pic si dragalasa, gingasa, Cip-Cirip?
Cum asa? Nu stiti? Dar nu se poate sa nu stiti!
Eu sunt Pic! Si Cip-Cirip se relaxeaza pe veranda noului nostru cuib, pentru ca cel vechi era prea mic pentru inca cinci membrii noi, in familia Pic.
Si... toata lumea e fericita!
Aaaaaa, stiti, am auzit ca Regina si Eulb se vor casatori! Dar sa nu spuneti nimanui!
- Pic! Iar vorbesti cu necunoscuti despre secretele noastre?
- Scuze, Regina Lus, dar m-am gandit ca acesti copii ar trebui sa afle...
Of, mereu ma prinde...!

Magie

“Când iubeşti, descoperi în tine atâta bogăţie,

atâta gingăşie, atâta tandreţe,

încât nici nu-ţi vine să crezi că poţi iubi astfel.”

A.P.Cehov

Magie

Acum mulţi ani, când eram mai mare decât voi, am pornit singură pe drumul pe care se contura întreaga mea viaţă. Părinţii mei s-au despărţit cu greu de mine si mi-a dăruit doar lacrimi, însă nici un cuvânt. Nu era din cauză că nu mă iubeau îndeajuns. Problema era foarte serioasă. Când prinţul suferise groaznic din cauza celor din jur ce nu doreau să spună întocmai ce gândesc, chemase un vrăjitor puternic. Acesta făcuse o vrajă, la dorinţa prinţului şi liniştea se aşeză imediat asupra întregului regat. Nimeni nu putea să mai scoată vreun cuvânt, nimeni nu putea sa scrie măcar o literă, în afară de prinţ, care primi, de la tatăl său, tronul. Aşa că, nefericită din cauza deciziei luate de noul rege, mi-am pupat părinţii, le-am făcut cu mâna în semn de “la revedere” şi ne-am despărţit plângând.

Totul a început când, dintr-o dată, m-am decis să plec. O zi întreagă le-am explicat cu greu, că vreau să plec, să-mi fac o viaţă în alt regat, unde voi putea vorbi, cânta si râde. Ei m-au înţeles, dar nu au putut să nu verse lacrimi până să plec. Am încercat să le spun că mă voi întoarce. Nu ştiu dacă m-au înţeles atunci...

Şi-acum, uite-mă la drumul mare, gândindu-mă la ceea ce voi face imediat când voi ajunge în următorul regat. Dacă voi reuşi să ajung cu bine, mă voi întoarce să-mi iau părinţii cu mine. Am tot mers prin pădurea care făcea un zgomot dulce, pe lângă păsările care ciripeau... pe lângă animalele care puteau scoate sunete şi am început să plâng în linişte, pentru că nu mai puteam să cânt în pădurea aceea, că nu puteam să râd cu glas, pentru că nu puteam să le spun părinţilor mei un “Vă iubesc!” din inimă... Am petrecut mai multe ore acolo, până când un zgomot de tropot de cai a răsărit dintre copacii deşi. Un călăreţ supărat se ivi din întuneric. E atât de supărat, încât pare că vrea să-nghită lumea cu privirea sa încruntată. Cred şi eu, toţi sunt supăraţi că nu pot vorbi... Oare ce a fost în capul prinţului? mă întreb eu.

Deodată, călăreţul îmbufnat, se opreşte lângă mine şi mă priveşte de sus. Ce vrea? Ce frumos este... cu părul său negru, cu buzele puţin vişinii... păcat că nu pot să-l salut, să-l rog să mă ducă şi pe mine până in următorul regat... Am început iar să plâng, lăsând capul în jos. Când l-am ridicat, el tot acolo era, neclintit. O să-i fac cu mâna şi voi porni pe jos.

Aşa că m-am ridicat, am suspinat încet şi am pornit agale spre tărâmul sunetelor. Călăreţul trufaş a venit până la mine, s-a oprit călare, în faţa mea, m-a privit, a zâmbit şi apoi a plecat printre copacii dintre care venise, făcându-se nevăzut. Păcat, aş fi vrut să-i spun să vină cu mine, dacă vrea să nu mai fie trist. Să meargă cu mine, poate-şi găseşte fericirea pe alte meleaguri, nu pe acesta blestemat.

Aproape de regatul sunetelor, m-au oprit nişte soldaţi ai regelui malefic. Au fluturat un bilet, prin care aveau ordin să facă prizonier pe oricine ar fi ieşit de pe regatul lui. Era inuman! N-aveam libertatea să aleg fericirea... M-au luat de mână, m-au legat să nu fug şi m-au dus în temniţa castelului. Am rămas singură, în întuneric unde, după ce că era mereu linişte, era şi întuneric. Apoi mii si mii de regrete s-au zvârcolit în mintea mea: n-ar fi trebuit să plec de-acasă, să-mi las părinţii singuri, să cred că într-o zi voi putea iar vorbi. Mi-era frică de un singur lucru: că atunci când voi ajunge pe un alt pământ, voi fi uitat deja să vorbesc...

În timp ce mă gândeam la ce-am greşit, se auzi un zgomot din întuneric. Cu siguranţă era cineva acolo, care imi privea fiecare mişcare.

Dintr-o dată, apăru o lumină, ţinută de o siluetă pe care nu o puteam vedea prea bine, după atât timp petrecut în întuneric. Mai târziu mi-am dat seama că acea siluetă era tânarul pe care-l întalnisem in pădure. Apoi, cuvintele au început să se rostogolească în mine şi ar fi vrut să iasă cu orice preţ afară, dar nu puteau. Aveam atâtea întrebări să-i pun necunoscutului din partea opusă a gratiilor ce ne despărţeau. Cine eşti tu, ce doreşti? Ai venit să mă salvezi?

Dar el nu spunea nimic. Normal că nu spunea nimic, era şi el sub vrajă, la fel ca noi toţi. S-a apropiat de gratii, a deschis lacătul şi m-a luat de mână. Mi-a zâmbit şi m-a tras după el, printr-un tunel lung şi întunecat, a deschis o uşă ascunsă într-un perete şi mi-a dat drumul la mână, întorcându-se cu spatele, dorind să plece înapoi pe drumul pe care venisem. L-am prins de mână şi i-am zis fără glas că e prea bun, în mintea mea i-am mulţumit; l-am strâns în braţe şi am simţit un suspin lung. L-am sărutat pe obraz şi cu lacrimi în ochi, m-am intors şi-am fugit în dorinţa de a găsi cel mai scurt drum spre sunetele din regatul apropiat. Parcă mi-era foame de sunete, vroiam să le înghit, să treacă prin toată pielea şi apoi să strig că sunt fericită. Dar mai trebuia să aştept ceva timp până când dorinţa mea avea să se împlinească.

Am ajuns în regatul sunetelor, iar primul lucru pe care l-am făcut, a fost să strig Te iubeeeeeesc! Nu ştiam cui strig asta. Poate călăreţului care m-a salvat, poate sunetelor care sunau aşa de bine, după veacul de tăcere. Dintre nişte copaci, se ivi călăreţul, impresionat poate de strigătul meu. Dar, uitându-se la mine, coborî capul, se întoarse şi plecă. Am regretat că l-am făcut să se simtă nefericit. Dar nu aveam ce face... putea să vină şi el cu mine, însă se întoarse în tăcerea aceea amară. Mi-am îndreptat privirea spre castelul regatului sunetelor şi mi-am pus în minte să merg acolo şi să vorbesc cu regele, să-l întreb care era adevăratul motiv pentru care noul rege din regatul din care plecasem alesese linistea în loc de veselie.

Am mers multe zile printre stânci şi copaci foşnăitori, am mers prin sate vesele, am vorbit cu oamenii, însă fără să le spun că nu sunt din regatul lor. Eram foarte fericită să vorbesc cu oricine, să le cânt copiilor ce stăteau în piaţă şi ascultau poveştile bătrânilor înţelepţi. Le-am spus copiilor să nu uite vreodată să le spună părinţilor lor că îi iubesc, să nu uite să mulţumească bunicilor, pentru că niciodată nu se ştie ce se va întâmpla înainte să apuce să le spună acele lucruri de care depinde întreaga omenire.

- Copii, să nu vă fie frică să spuneţi “te iubesc”. Nu contează când şi cui spuneţi aceste cuvinte, atât timp cât credeţi in ele! Copii au zâmbit fericiţi, l-au îmbrăţişat pe bunicul lor şi i-au spus “te iubesc” în cor, încât bătrânul mai-mai să plângă, emoţionat de inocenţa şi seriozitatea copiilor.

Am plecat, luându-mi rămas-bun de la copii şi de la bunicul lor, întrebând pe oamenii preocupaţi de cumpărăturile lor, de locul in care se află castelul. O femeie drăguţă se oferi să mă ducă la castel cu trăsura ei, în schimbul unui cântec, deoarece mă auzise cântând copiilor din piaţă. I-am cântat o veche baladă despre iubire, cu glasul subţire si dulce, apoi fericită, spuse:

- Dragă, ai un glas nemaipomenit! Ştii, regele dă în fecare anotimp, un bal în care cele mai frumoase voci din lume se adună să cânte. Vino şi tu, spuse ea şi-mi întinse un bilet pe care scria că sunt invitată la “Balul Dulcilor Sunete”, ce se ţinea la castel, mai târziu, seara.

- Mulţumesc! i-am spus eu. Voi veni negreşit! Sper că vă voi găsi acolo...

- Cu siguranţă, răspunse ea. Atunci la revedere. Ne vedem acolo!

- La revedere! am exclamat eu, fericită, şi am pornit către curtea regelui. Când am ajuns acolo, le-am rugat pe doamnele de la curte să îi spună regelui că ceva grav se întâmplă în regatul învecinat, că eu vin de acolo.

Regele nu a vrut să mă primeasă, lăsând vorbă doamnelor de la curte, să-mi spună că nu-i pasă de acel regat.

Altceva nu aveam ce să fac, decât să merg la bal, de unde speram să pot vorbi cu regele. Nu mai doream să rămân in regatul sunetelor, doream ca pe pământul unde mă născusem şi crescusem, să răsară din nou sunetele, precum ghioceii, după iarna cea aspră. Aşa că trebuia cu orice preţ să îl conving pe rege că e ceva grav şi că nu ar trebui să fie aşa de egoist. Dar în timp ce mă gândeam la toate acestea, mă întâlnesc cu doamna aceea drăguţă, care-mi dăduse biletul pentru bal. Era înconjurată de mai multe domnişoare şi părea că impune respect în jurul ei. Se apropie de mine şi se prezentă:

- Scuză-mă că nu ţi-am spus de mai înainte, dar niciodată nu e prea târziu! Sunt regina. Numele meu este Sol, şi iubesc muzica. Eu nu am fiice şi nici fii, aş dori ca tu să-mi fii fată, deoarece presimt că ai o inimă bună, iar darul tău de a cânta, a povesti şi a da sfaturi tuturor, este magnific. Iartă-l pe rege. Este foarte supărat că nu găseşte niciodată o viitoare regină pentru regatul nostru. În plus, s-a certat cu fratele său pentru că nu a ştiut să-şi îndrume fiul pe calea cea bună. Acum şi fratele şi nepotul sunt ursuzi şi nu mai vorbesc cu regele meu. Săracul de el... singurele rude în viaţă şi se tot ceartă...

-Îmi pare foarte rău să aud aceste lucruri. Eu am venit aici, deoarece, regele din regatul in care locuiam, a făcut o vrajă şi...

- Da! El este nepotul meu. E foarte dezamăgit de când a tot umblat prin regatul său. Aşa că a decis să instituie tăcerea, nu?

- Da, aşa este. Dar nu cred că a reuşit nimic cu acest lucru. Lumea îl urăşte chiar dacă nu poate să spună asta. Şi eu îl urăsc! Multe săptămâni am plâns pentru că nu mai puteam vorbi, sau cânta...

- Te înţeleg. De aceea, cred că tu ne poţi salva.

- Cum? Regele nici nu vrea să audă de fratele său şi invers.

- Ei bine, regele Tărâmului liniştii este invitat la bal. I-am spus să vină. L-am rugat să asculte muzica fetelor de aici, să vadă ce pierde în liniştea sa. Am spus că va veni şi o fată de la el din regat. A fost foarte curios, de aceea sunt sigură că va veni, spuse regina, privindu-mă cu un zâmbet cald.

- Aşa să fie. Dar eu am mamă, tată, nu vreau să-i părăsesc...

- Atunci, eu voi fi mătuşa ta. Dacă vrei, voi trimite soldaţi să-i aducă până la castel, în siguranţă.

- Mulţumesc mult, sunteţi prea bună! am spus eu şi-am început să plâng de fericire, strângând-o în braţe pe noua mea mătuşă.

- Acum vino cu mine, trebuie să te îmbraci frumos pentru bal.

Am fugit împreună, prin camere şi camere, împodobite cu argint şi aur, cu tablouri pictate, cu instrumente muzicale, până când am ajuns în camera cu rochii pentru bal. Era magnific! Mii şi mii de rochii de toate culorile curcubeului. Dar dintre toate, cea mai frumoasă era o rochie mare, vişinie, cu un voal albastru, străveziu, peste ea. Rămăsesem fără cuvinte. Am îmbrăcat-o la îndemnul mătuşei, iar de fiecare dată când făceam paşi, rochia îşi schimba culoarea de la vişiniu la albastru, făcând ape-ape. Apoi, pentru a completa îmbrăcămintea, mătuşa scoase nişte pantofiori transparenţi, dar totuşi albaştri precum cerul; îmi dădu nişte cercei de cleştar, un colier micuţ, cu o pietricică albastră si o mască în formă de fluture.

- Nu-mi vine să cred, parcă e un vis, mătuşă! E chiar prea mult!

- Nu pentru tine, draga mea, meriţi totul pentru că eşti inimoasă şi perfectă pentru a conduce regatul nostru, spuse mătuşa, sărutându-mă pe frunte.

Totul era minunat. Trebuia doar să cânt pentru a-i atrage atenţia atât regelui care-mi devenise unchi, fără să ştie, şi regelui care ne blestemase cu tăcerea. Nici nu vroiam să aud de el. Făcuse un lucru oribil şi aveam să-i spun asta foarte răspicat. Trebuia să dezlege blestemul şi să-şi recapete încrederea în ceilalţi.

Ora balului sosise şi eu încă mai stăteam cu mătuşa mea de vorbă, când exclamă rapid:

- Fugi şi cântă. Nu-ţi da jos masca, aşa este regula!

- Dar...

- Nu! O vei ţine pe faţă.

- Bine, mătuşă, voi face cum spui.

- Acum fugi! Mergi pe coridorul din dreapta, apoi la stânga, până ce dai de o uşă albastră. Pe acolo se intră în sala balului. Succes!

- Mulţumesc, am strigat şi-am pornit în fugă spre sală.

Când am intrat, am abservat că sala era chiar imensă. Multe rochii viu colorate se ondulau pe lângă mine, măşti din pene de păun, din aur, argint, bătute cu pietre preţioase, măşti ale zeilor egipteni, femei frumoase, tinere, bătrâne, bărbaţii erau ţanţoşi, precum nişte curcani, paharele erau pline cu vin alb, roşu, suc de mere, de ananas, de portocale, de kiwi... peste tot strălucea a bogăţie. Atmosfera era compusă dintr-o forfotă dulce, unde sunetele se amestecau permanent cu râsete, aplauze şi zgomotul tocurilor elegante.

Regele a intrat primul, apoi regina, zâmbind înspre mulţimea din care făceam parte şi eu, a strigat cu un glas dulce:

- Dragi curteni si oaspeţi din alte regate, sunt fericită să va văd aici, la curtea Regatului Sunetelor. După cum ştiţi, în fiecare anotimp, eu şi regele, obişnuim să dăm baluri în care aducem ofrandă muzicii, frumosului şi veseliei. Vă rugăm să ne încântaţi cu harul muzical al fiecăruia. Cei ce vor să concureze... îi aştept în faţă.

Şi spunând acestea, o grămadă de fete începură să se adune în faţa tronului celor doi. Am mers şi eu cu ele, încercând să mă amestec prin mulţime. În momentul acela, în dreapta reginei, pe un tron albastru se aşeză o siluetă îmbrăcată în negru, cu pelerină albastră şi mască formată din fulgi de nea transparenţi, aşezaţi pe nişte pietre strălucitoare, albastre. Cu buzele sale de tentă vişinie, şi tenul foarte deschis, răcit de culoarea măştii, părea de gheaţă. Cu siguranţă era regele nostru nesăbuit.

Toate fetele au cântat frumos. Au fost cântece de dragoste, de jale, fericire, despre natură, însă regina nu le-a plăcut. S-a ridicat şi-a spus:

- Nici una nu a cântat din inimă, ca şi când acel cântec ar fi singurul care să vă ţină in viaţă! A mai rămas cineva care vrea să-şi încerce norocul? După ce a întrebat, toţi curtenii au început să facă gălăgie, discutând vorbele reginei.

- Da, am spus eu sfioasă. După ce am spus acel da, parcă totul s-ar fi oprit în loc. Toţi oamenii din jurul meu au făcut linişte şi aşteptau să încep a cânta. Mă făceau să cred că voi fi singura persoană care o va face pe regină fericită. Dar conta şi părerea regelui. Acesta niciodată nu plăcuse pe nimeni. Dar dacă regina avea încredere în mine, trebuia să nu o dezamăgesc.

Aşa că am început să cânt. Am cântat despre fericire, despre iarba ce creşte, despre cerul senin pe care-l găseşti în timp ce te plimbi prin pădure, despre fericirea pe care o simţi atunci când începi să cânţi, sau când spui poveşti copiilor entuziasmaţi. Am încheiat cântecul cu fericirea pe care o simţi când iubeşti, când simţi că nu poţi continua singur şi vrei să împarţi chiar şi aerul cu iubirea ta.

- Regele s-a ridicat în picioare, a venit lângă mine şi mi-a spus:

- Dă-ţi jos masca.

Eram surprinsă. Ce însemna? I-a plăcut sau nu?

- Hai, fetiţo, dă-ţi masca, să aflu cine va fi fata mea,viitoarea regină, după 30 de ani de nereuşite!

Nu-mi venea să cred. Mi-am dat masca grăbită, fericită de reuşită şi am încremenit. Exact în acelaşi timp, curtenii au făcut rumoare în care exclamaţiile păreau a se amesteca într-o singură cuvântare:

- Nepotul regelui!!!

Deci el era silueta albastră. Am întors capul spre el, să-i descopăr faţa. Am rămas ca o statuie, nu mă mai puteam mişca. El era călăreţul care mă privise în pădure, cel care m-a scos din propria temniţă. Acum se uita la mine, scăpă masca din mână şi încercă să spună ceva, dar nu reuşea. Nici nu mai ştiam ce să cred. El a dat ordin să mă întemniţze, el m-a scos de acolo, el ne-a blestemat pe toţi... ceva e în neregulă cu el. Nu aşa ar trebui să procedeze un rege care ne-a condamnat la tăcere. Nu-i coreeect! Am strigat eu in sinea mea şi, curgându-mi lacrimi pe odraz, am fugit. Voi pleca în camera cu rochii, trebuie să o găsesc. Am tot fugit, am ocolit alte camere necunoscute până am reuşit să dau de ea. Acolo, stând pe un scaun, regele damnat stătea cu spatele la mine. Ce tot vrei de la mine? Ma urmăreşti... de ce? M-am întrebat eu.

- Te urmăresc pentru că eşti specială.

- N-am întrebat nimic! De unde ştii că...

- Vrăjitorul meu mi-a dat puterea să citesc gândurile oamenilor mei.

- Şi cum de n-ai auzit că toţi regretă ziua în care te-ai născut?

- Am auzit poate chiar prea multe. Asta m-a făcut să vă blestem pe toţi.

- Ai făcut un lucru oribil. Of, dacă citeşte gândurile înseamnă că ştie că... în pădure... am zis...

- Da. Ştiu.

- Normal că ştii, cine nu şi-ar fi dat seama că nu e bine să faci asta.

- Nu. Spuneam că ştiu ce ai zis în pădure.

- Ahhhh! Am exclamat supărată si îmbufnată, întorcându-mă cu spatele la el.

A oftat afectat, probabil... nu-mi pasă. Nici nu vreau să aud de el. Am vrut să plec, dar mi-a spus:

- În regatul nostru, domniţă, lumea cântă şi te preamăreşte.

- De ce? Cum? Cântă? Asta înseamnă că... Amuţisem, tremuram şi...

- Da, am dezlegat blestemul. De când te-am văzut, am vrut să-mi spui exact ceea ce vroiai să-mi spui cu glas, în pădure. Aşa că te-am căutat, am aflat că vrei să pleci şi-am vrut să te ţin lângă mine. Dar nu ar fi fost bine. Aşa că te-am lăsat să pleci, poate ai fi fost mai fericită. De atunci numai pe tine te auzeam în mintea mea. M-am bucurat când mi-ai dorit fericire, când ai fi vrut să merg cu tine. Aşa că n-am putut să mai continui în tăcere. Totul era enervant de liniştit, parcă totul murise de când te cunoscusem pe tine şi plecasei fără să ştii ce simt pentru tine. Am dezlegat blestemul înainte să fiu invitat de mătuşa mea la bal. Speram să te găsesc prin mulţime. Apoi te-am auzit cântând. Crede-mă, fără tine aproape, e ca atunci când eraţi cu toţii blestemaţi. Mulţi au meritat, dar nu şi tu. Dacă nu vrei să fii regina mea, probabil voi muri mut si surd, chiar dacă în regatul meu e zgomot si veselie.

- Vrei să-ţi fiu regină?

- Mai mult ca orice de pe lumea asta!

Ei bine copii, cred că ştiţi ce s-a întâmplat după aceea...

- Hai mami, continuă povestea, spuse Andrei din patul său.

- Da! Exclamară somnoroşi din paturile lor, Ana si Alin.

- Cum? Nu ştiţi? Cei doi s-au sărutat şi ea s-a măritat cu regele şi-au avut trei îngeraşi pe nume: Ana, Andrei şi Alin.

- Uuu! S-au sărutaaaat! chicoti Andrei.

- Mami! Chiar aşa? întrebă Ana. Mai ai rochia vişinie?

- Sigur că da, dulceaţă. Haideţi, toţi la culcare!

- Aaaa, hai maaamiii, mai vrem o poveste, strigă Alin.

- Da, adăugară în cor Ana şi Andrei.

- Dacă mai faceţi gălăgie, îl rog pe tati să facă o vrajă de linişte numai pentru voi trei.

Copii, speriaţi, tăcură mâlc, ca şi cum vraja deja ar fi fost făcută. Mama îi pupă, le ură noapte bună şi plecă.

- Alin, tu o crezi pe mama? şopti Andrei.

- Nu...ehh magie... eu nu cred în magie!

Şi adormiră toţi ca printr-o ....magie.

În partea cealaltă a castelului, mama, îmbrăcată in rochia vişinie, îl sărută pe călăreţul cu mască albastră.

Ei aveau să trăiască veşnic, deoarece întotdeauna, în noi, vom descoperi un rege sau o regină ce-şi caută jumătatea. Întotdeauna va trebui să ne gândim bine, să dăm glas iubirii noastre, pentru că altfel, mai târziu, ar fi mult prea târziu...

Comoara de pe Insula Maara

„Alergam dupa fericire pana departe,

fie pe mare, fie pe uscat;

dar fericirea e aici, aproape.”

Quintus Horatius Flaccus

Comoara de pe Insula Maara

Si-a ridicat zapacit capul de pe pamantul ud, nedumerit. Toti muschii erau incordati si-l dureau de parca ar fi fost lovit cu nuiaua.

Unde sunt? se intreba el. Isi auzi vocea pe un ton ciudat, ragusit. Mai bine vorbesc in gand. Il durea prea tare gatul pentru a continua sa vorbeasca cu voce tare. In plus, se simtea mai in siguranta.

Continua sa priveasca in jurul lui. Peste tot umezeala, pamant si iarba culcata de greutatea ei. Umezeala se simtea si prin haine...de fapt, hainele erau chiar imbibate cu apa.

„Si totusi... unde sunt, oare?”

Se ridica greu in picioare si privi iar in jur, incercand sa scruteze orizontul cat mai detaliat. Doar iarba turtita de vant, nisipul din fata, marea si padurea din spate erau prezente. Nimeni altcineva nu mai era prin apropiere. Ce se intamplase pana la urma?

„Mi-e foame. Oare cat am stat aici, pe jos, pana sa-mi vin in fire? Sa merg inspre padure. Poate gasesc ceva de mancare... fructe... sau vreun animal pe care sa-l pot vana.”

Un vuiet tipator se ridica din mare. Intr-o fractiune de secunda, in fata ochilor sai, informatiile pierdute inainte sa se trezeasca, incepura sa se deruleze. Se vazuse pe o corabie. Probabil era cea faramitata, cea de pe malul marii. Apoi iar imagini frante, dintr-o priveliste din aceeasi corabie de mai inainte, cu tipete: Ne-am ciocnit de ceva! Imagini cu zdruncinaturi bruste si iar urlete de barbati. Balena uriasa! O voce calma se apropie de urechea lui: Ti-a zis de blestem. Daca murim cu totii, iti asiguri cateva si de la mine. Stii bine ca nu-i vorba de nicio balena. Ea te inseala. Apoi isi aminti de senzatia bizara... apa inunda narile, plamanii... Marea era rece si spumoasa.

„Ce-am facut? Ce blestem. Ce naiba sa fac acum?” Iar, o imagine zbura prin mintea lui, mai repede decat un soim. In apa, atunci cand, cu siguranta cazuse din corabie, o privire manioasa, atintita de doi ochi albastrii, se ivi deodata, la nici o palma distanta intre el si ei. Un tipat fantomatic si frustrat si niste cuvinte ii zgariara creierul: Ai grija pe unde vaslesti, intrusule! Tot ce auzise el era in mintea lui, pentru ca in apa nu se auzisera decat zgomote infundate de la corabia distrusa de valuri. Creatura ce-i vorbise in mintea lui era o femeie a adancurilor... credea el. Nu-si aducea aminte ce sau cine era. Avea la gat o amuleta albastra care sclipea de-ti lua ochii. L-a atins cu mana ei , pe umar, dandu-i o senzatie de durere dar si de caldura. In stransoare, se simtea o putere neobisnuita pentru trupul ei firav. Era o frumusete... avea parul lung, unduindu-se pe langa corpul ei odata cu valurile.

„Oare cat timp am petrecut in apa, de am observat atatea detalii?”

Ar fi ramas fara aer daca nu i-ar fi dat drumul la umar. Si tot ce mai stia dupa aceea e ca s-a trezit, pur si simplu...

Ce blestem? Cine era el de fusese blestemat?

Intrus! Mi-a zis intrus! continua el revoltat, folosindu-si vocea, in cele din urma putin mai dezmortita.

Se intoarse cu privirea inspre apa si inainta. Nu putea sa-si scoata din minte frumoasa femeie. Era manioasa pe el... Asta mai spunea ceva despre caracterul lui. Ori nu era manierat, ori nu prea putea sa se inteleaga cu femeile. Ceva insa era in neregula. Sau mai bine TOTUL era facut vraiste! Nici nu era de mirare, atata timp cat ajunsese intr-asemenea situatie...

Marea era involburata, insa din ea nu mai iesea nicio femeie. Deja devenise o ideee obsesiva. Cine era ea? Si de ce era suparata pe el?

Intorcandu-se cu fata inspre padure, se gandi iar mancare. Stomacul lui deja se revolta. Cauta in buzunar un cutit sau ceva ascutit care sa il ajute sa isi faca rost de mancare. Orice unealta in plus l-ar face sa-si prelungeasca zilele... Deja se gandea la ce era cel mai rau.

„Trebuie sa fiu pregatit”, gandi el. „Nu stii niciodata ce se poate intampla. Ca si acum... cine-ar fi crezut ca o sa ajung sa nu stiu cine sunt...” In timp ce se gandea la toate acestea, dadu cu mana de ceva foarte rece. Scoase mana din buzunarul drept si gasi un obiect ce domnea in putinele sale amintiri...era amuleta de la gatul femeii.

Se avanta inspre padurea deasa, dupa ce-si prinse amuleta la mana, pe post de bratara si dupa ce o ascunse bine sub maneca.

„Nu vreau sa imi creez necazuri. Poate amuleta asta va produce mai multe necazuri decat am... Urat. Urat mai e sa fii singur. N-ai pe cine sa intrebi, n-ai cu cine sa vorbesti sau sa te sfatuiesti. N-ai nimic daca esti singur. Si iar urat. Urat e sa nu stii cine esti, sa nu stii decat doua-trei amintiri recente, care te incurca si mai mult. Urat si rau. Si cat rau oi fi facut eu, de merit asta? Nu ramane decat de aflat. Si nu mi-a mai ramas acum decat sa aflu.”

Multe ganduri si nelamuriri il invadara in drumul prin padure. Mancare. Acesta era unul din cele mai pregnante senzatii care-l necajeau in momentul acela.

Deodata, se auzi un zgomot printre copaci. Zgomot de pasi grabiti, disperati si greoi, totodata. Mai tarziu, se intrezari o silueta de barbat. Era chiar unul solid. Barbatul striga din departare:

Jay! Tu esti?

„Cine o fi matahala asta? Si asa ma numesc eu? Poate mi-e prieten. Dar daca e dusman?”

Dar tu? Tu cine esti?

Jay?! Ai patit ceva?

Cine esti? Nu am patit nimic. Si astept sa imi spui cine esti si ce ai de gand.

„In felul asta nu va afla nimic deocamdata din ce imi amintesc eu. Si daca mi-e prieten, voi afla pe parcurs...”

Sunt Kevin. Prietenii apropiati imi spun Kay. Sunt prietenul tau cel mai bun. Te stiu de cand aveam cinci ani. De aia intreb daca ai patit ceva. Pentru ca nu ma mai recunosti.

„Omul asta nu pare rau intentionat. Deocamdata. Ori e prea destept ca sa se napusteasca asupra mea (ca si-asa e destul de mare, incat sa ma manance), asteptand o clipa de neatentie; sau ma pastreaza sa ii rezolv niste probleme, apoi sa scape de mine; ori chiar imi este prieten... Fie ce-o fi... ii voi spune cate ceva.

Poate aflu mai multe despre mine. Sau poate imi aduc aminte. Insa nu-l voi lasa sa ma influenteze.”

M-am trezit cu vreo doua-trei imagini desirate de dupa naufragiul unei corabii. Apoi un blestem. Pur si simplu un blestem, despre care nu stiu nimic mai mult, decat ca exista ca atare.

„De femeie nu-i spun nimic. Pastrez pentru mine imaginea ei. Poate va afla mai tarziu.”

Suntem camarazi. Poate doar noi doi mai suntem in viata. Nu stiu ce s-a intamplat cu restul echipajului, pe unde i-a alungat marea, dar uite-ne aici, reuniti, gata de a continua drumul catre... Stai asa. De ce m-ai intrebat cine sunt?

Nu imi mai aduc aminte decat de niste franturi din intamplarea de pe corabie. Nimic altceva din ce imi spui tu nu imi pare cunoscut. Imi pare rau.

Bine. Noi doi eram asa-numitii: Jay si Kay. Toti ne cunoasteau. Tot orientul stie de noi.

Si ce suntem noi, de am ajuns asa cunoscuti? Cavaleri? Argati ai unui regat foarte intins?

Ah... Desfa-ti camasa, spune Kay cu o nonsalanta surprinzatoare.

Poftim? Ai probleme cu bibilica?

Of, Jay, nici asa nu ti-ai pierdut caracterul amuzant! rase Kay, tinandu-se cu mainile de stomac. Te rog, fa asta.

Jay isi descheie camasa umezita de apa de mare.

Acum uita-te in dreptul inimii.

Jay se uita rapid in acel loc. Acolo domea un semn vechi increstat in piele, in forma de J & K si mai jos, aproape contopit de cele doua simboluri, era un semn de indica...

Te intrebi ce e ala, nu-i asa? Ei bine... gandeste-te ce iubeste cel mai mult un om al marii?

Colindatul apelor?

Esti pe-aproape. Marea. Un pirat adevarat iubeste marea. Apoi comorile. Dar tot ce face este pentru mare si pentru sufletul lui. Pirat?

Da, domnule comandant sef. PIRAT.

Ah, deodata sunt si comandant.

Si sef! Eu sunt seful ala mai mic. Ce-i drept, intotdeauna ai avut idei mai stralucite decat ale mele.

Bine, Kay. Acum ma incred in tine. Adu-mi aminte de parintii mei. Sau de vreo iubita...

Parintii tai... Kay... atunci cand te-am cunoscut erai singur. Amandoi aveam vreo 5 ani. Apoi mi-ai zis ca parintii tai nu mai erau pe uscat. Erau in apa. Nimeni nu a stiut ce vroiai sa zici. Noi am crezut ca au murit. Asa ai crezut si tu cand ai mai crescut. Un batran corabier, pe nume Arken, ne-a tinut la el in casuta. El ne-a invatat cum sa ne facem corabii. A murit si el atunci cand am facut 15 ani. De-atunci am colindat marile cu o corabie facuta de el si de noi. Mai bine zis cu cea din care acum nu mai sunt decat scanduri si bucati spulberate de valuri... Doar asta mai ramasese de la el, spuse Kay, ridicand si el camasa, si aratandu-si semnul identic cu al lui Jay. Semnele astea ni le-a facut atunci cand am implinit 14 ani. Tin minte ca ne-am rugat de el o zi intreaga.

Si iubita?

Iubita... Jay... sau mai bine zis: Jack...

Jack? Pana la urma cum ma cheama?

Jack. Jay e o prescurtare, rimeaza cu Kay, de la Kevin, zambise Kay. Ti-am zis Jack, pentru ca toate iubitele te stiau sub numele asta. Defapt asa te si numesti. Iubite ai avut multe. Si majoriatea erau si bogate si frumoase, insa nu ai o fire statornica.

Adica nu am nicio iubita?

Mmm... nu cred, avand in vedere ca te-ai dedicat complet in misiunea asta.

Care misiune, Kay? Si ce e cu blestemul ala?

Sssst! Kay se uita in jurul lui, asigurandu-se ca nu e niciun intrus care sa afle de planurile lor. El se apropie usor de urechea lui Jay. Am plecat inspre o insula, in cautarea unei comori. Si nu una oarecare.

Asa, si...? Am fost blestemat dupa ce am gasit-o?

Nu. Asta e problema, ai fost blestemat inainte. Cand ai furat harta, posesoarea ei, o vrajitoare batrana si sarita de pe fix, te-a blestemat ca una din iubite sa-ti stea in cale mereu si sa iti insele asteptarile. Acea iubita te va intoarce mereu din drumul spre comoara.

Parca ziceai ca n-am mai avut nicio iubita de ceva vreme.

Asa e, afirma Jay.

Atunci? Nu inteleg. Si blestemul... mi-am adus aminte cand m-am trezit de un tip ce-mi spunea ca sunt blestemat. Avea o voce extraordinar de calma in invalmaseala de pe corabia aia... Spunea ca marea se razbuna. Cum asa, daca e prietena piratului?

Ala era cu siguranta Fray, superstitiosul. Cum ai zis? Prietena?

Oh... nuu! Femeia din apa...

Ce AI ZIS? De ce nu mi-ai spus totul? Mincinosule!

Eu? Mincinos? Pe cine faci tu mincinos?

Nici nu termina Jay de spus mincinos si sari la harta cu Kay. Incepura sa se bata pana cand Kay il puse la pamant si-i spuse:

Stiam eu ca tii secrete. Ai promis inainte sa plecam in misiune ca nici o femeie nu-ti va distrage privirea, si totusi!

Nu stiu nimic, jur! Lasa-ma sa iti explic.

Bine, spuse Kay si il ridica in doua secunde de pe jos pe amicul lui. SPUNE TOT!

Tot din ce-mi aduc aminte. Dupa ce oi fi cazut in apa, in urma zdrobirii navei de valuri, am vazut o femeie care s-a apropiat de mine. Era alba, cu o usoara nuanta de albastru. Avea ochii albastrii complet si mi-a zis: Ai grija pe unde vaslesti, intrusule! Nu stiu cine este, si daca ar fi stiut si ea, mi-ar fi zis pe nume. Avea la gat o amuleta albastra si stralucitoare. M-am trezit cu ea in buzunar, atunci cand cautam un cutit sa vanez ceva, pentru ca mi-e foame de mor.

Ah, uite... scuze pentru bataie. Dar o meriti. Esti un incapatanat. Si de ce nu ai zis ca ti-e foame? Stam mai bine de doua ceasuri aici... Hai sa vanam ceva si vorbim cand vom fi indestulati intr-ale gurii...

Cei doi pornira in padure. Dupa ce au ajuns intr-o poiana cu niste copaci mai josi, au gasit niste fructe, comestibile si le-au adunat pentru mai tarziu. Au gasit mai incolo, niste iepuri. Dupa ce au alergat o ora dupa ei, au reusit sa prinda unul. S-au intors inapoi, inspre malul marii, deoarece salbaticia este imprevizibila noaptea. Ajungand la primii copaci, au strans lemne si-au facut un foc. Dupa ce au mancat vanatul si fructele, acestia au putut sa rasufle cat-de-cat usurati, deoarece atat naufragiul corabiei, innotul pana la mal, orele de inconstienta, cat si cautarea hranei au fost obositoare. Mancarea a fost apetisanta, carnea dulce si zemoasa, iar fructele racoritoare si aromate. Un asa festin a fost pe masura eforturilor depuse pentru ca cei doi sa-si salveze vietile.

Si, Kay, spuneai ca mai vorbim dupa ce ne potolim foamea. Vreau sa stiu cine mi-a zis de blestem, pe corabie.

Ah, numele lui era Fray. Era atat de superstitios, incat purta in buzunar un catel de usturoi, sa ii poarte noroc. In celalalt buzunar, avea o piatra pe care o considera norocoasa. Se impiedicase intr-o zi de ea, cazuse pe burta, si in acelasi timp, o nuca de cocos cazu in locul unde trebuia sa fie capul lui, daca nu s-ar fi impedicat de piatra. De-aia mergea el mai sontorog de atunci incoace. Piatra aia cantarea ceva... cam cat zece monezi de aur.

Fereasca zeii... saracul om... rau mai e sa fii superstitios.

Ba! Mai bine sa crezi in ceva decat in nimic. Credinta te ajuta, la fel ca si prostia, in unele cazuri. Tatal lui a fost mai ghinionist.

Ce-a patit?

A fost blestemat. Ca si tine. O alta vrajitoare a zis: Sa te-nghita pamantul!

Si? A murit in timp ce niste dune de nisip miscator l-au luat pe neasteptate.

E clar. Voi avea aceeasi soarta.

Hei, zi mersi ca batrana cotoroanta nu ti-a zis nimic de moarte, spuse Kay.

Dar, dar marea... iubita piratului... cum voi mai naviga eu? Hai mai bine sa ne asezam sa dormim, pentru ca maine va trebui sa gasim o cale de a continua misiunea. Poate asa voi afla si raspunsuri la miile de intrebari ce ma framanta. Noapte buna, Kay!

Somn usor, Jay, prietene.

Cei doi au adormit imediat, insa dormeau iepureste, pentru ca erau pe teritoriu necunoscut si nimeni nu stia ce salbaticiuni erau pe acele pamanturi necunoscute.

O voce rasuna incet: Ai plecat fara sa iti pese. Promisesei ceva, Jack!

Jay! Jack! Jack! Ce naiba faci? Vrei sa mori?

Jack deschise ochii si isi dadu seama ca apa il inconjura pana la gat. Soarele tocmai ce rasarea din apa. Promisesem ceva... Ce?

Da, Kay, m-am trezit...

Inca doi pasi si beai si putina apa sarata, cat sa-ti ajunga... toata viata. Asta daca nu cumva mai faceai inca doi pasi si toata viata insemna plus cateva secunde...

Mersi pentru incurajare. Am visat-o. Imi zicea ca am plecat fara sa imi pese si ca ii promisesem ceva.

Cui? Femeii din mare?

Da. Imi vorbea...

Ai grija. Inca un vis ca asta si nu o sa mai ai cum sa iti aduci aminte de trecut, pentru ca pana atunci, vei fi murit deja.

Stiu...

Jay ramase cu gandul la vis. Femeia asta vrea sa-mi curme zilele. Sau sa regret amarnic. Deodata simti un fior de gheata la mana, acesta prelungindu-se dureros pana la umar, exact aproape de locul in care fusese atins de ea. Era amuleta care incepuse sa straluceasca, facandu-l sa simta acea durere.

Trebuie sa fac intr-un fel sa rezolv problema cu blestemul. Altfel, voi crapa cu mult inainte sa gasim comoara.

Ai dreptate. Am un plan. Ia spune-mi: Cum sa rezolvi blesteme, daca nu stii pe nimeni care sa creada il ele?

Fray, superstitiosul! exclama Jay. Acum sa speram ca nu a dat ortu’ popii, si ca-l vom gasi macar de-a lungul insulei.

Cei doi au pornit imediat la drum. Au mers pe plaja, aproape inconjurand insula, cand au dat de niste ramasite. Cu siguranta, daca nu anuntau prezenta lui Fray, macar o anuntau pe cea a unui supravietuitor.

Poate gasim pe cel ce a stat aici ori in padure, ori facand o baie in mare, spuse Kay. Dar daca ar fi unul de-al nostru, cred ca „baie in mare” ar fi ultimul lucru la care s-ar gandi, dupa naufragiul corabiei noastre.

Asa ca hai mai intai sa verificam in padure.

Jay si Kay au inceput sa mearga repede, ajungand la primii copaci, apoi, inaintand, au auzit un cantec, fredonat de o voce de barbat:

Hei-ho-hai!

Vino, vino, ce mai stai?

Hai pe insula amara,

Sa descoperi o comoara!

Hei-ho-hai!

Vino-vino repede

Nu mai sta, piratule!

Deodata, iar niste imagini ciudate se intrezarira in fata ochilor lui Jay. Isi amintea iar... omul ala era... Rob. El il indreptase spre vrajitoare. Acum macar ceva se lega. Inca un om din echipajul lui era viu.

Rob! striga Jay. Ce faci prietene! Credeam ca suntem doar doi insi ramasi in viata pe insula asta.

Ooooo! Baieti! Incepusem sa ma obisnuiesc cu ideea ca v-am pierdut. Cantam numai ca sa ma linistesc.

Jay! Incepi sa-ti aduci aminte!

Da. Rob... stii cumva ce insula e asta?

Baieti, asta e cu siguranta insula pe care o cautam.

Cum asa? intrebara cei doi.

Ei bine, relua Rob, da. Asta e Insula Amara.

Kay continua grabit sa continue:

Dar insula pe care o cautam se numeste pe harta accea, Insula Maara.

Eh, vrajitoarea aia a fermecat harta, sa ne zapaceasca. Asta e Insula Amara. Stiu sigur. E singura insula de care am auzit de la bunicul meu. El imi povestea de o insula magica. Una in care gaseai un izvor cu apa amara. Daa... el fusese singurul care apucase sa ajunga aici.

Dar de unde stii ca asta e locul despre care bunicul tau vorbea si ca asta e exact cel pe care il cautam, intreba Jay.

In primul rand, spuse Rob, am descoperit apa amara ce vine de la izvorul dinspre nord. In al doilea rand, m-am uitat si eu bine pe harta atunci cand am fost cu tine, Jay. Nu inteleg de ce nu mai tii minte.

Nu-mi mai amintesc nimic, decat cateva lucruri care nu se leaga.

Off... ei bine... dupa cum ziceam, dupa ce am plecat de la vrajitoare, dupa ce am vazut harta si am studiat-o mai bine, am observat ca era ceva in neregula cu ea. Locul unde insula era aratata este exact inversul pozitiei adevarate. Asa ca pe harta, locul asta e un punct mic numit I.A., adica Insula Amara.

Asa, te credem, speram numai sa ai perfecta derptate... Si? Bunicul tau... A gasit comoara? Entuziasmat, Kay, se uita in jurul lui, cautand vreo urma de bogatie.

Nu cred. Nu mi-a zis nimic de comoara. A zis doar ca multe sunt de pret pe aici. Minuni la tot pasul. Si a mai zis ca trebuie sa le meriti, ca sa le ai.

„Vreau sa ajung acasa, poate mai descopar cateva despre mine”, se framanta Jay.

Cei trei, uitandu-se unul la celalalt, se pusera de acord sa porneasca la drum, in cautarea comorii. Mergand inspre mijlocul padurii, ajung la locul de unde izvorea apa amara. Dintr-o pestera intunecata si zgomotoasa, iesea un fir de apa. Ei au urmat firul apei, intrand din ce in ce mai mult in bezna. Deodata, din spatele unor pietre usor luminate, incepura sa se auda susur si sasaituri ciudate.

Serpi? Intreba Kay.

Ssssssssigur ca da.

Toti au sarit ca arsi. Din spatele lor se strecurara doua matahale inalte si alunecoase. Vorbeau in sasaituri intre ei...

Sssspuneti ce faceti aici, ssssau nu veti mai apuca ssssssa respirati nici macar ziua asssta. Sssa ssstii ca avem ce manca azi, daca n-au prea mare noroc baietii asssstia... spuse cel ce se intrevedea in dreapta.

Ni s-a scufundat corabia. Ne-am trezit pe insula asta si nu puteam sa stam pe malul marii, in asteptarea alteia, care sa ne salveze. Am hotarat sa cercetam insula, in cautare de mancare sau lemne bune pentru o mica barca ce va putea sa reziste pana la o insula sau un pamant cunoscut. ...

Sssssst! Ajunge cu vorba. Oamenii assstia... Lungi la vorba ssssi buni de nimic atunci cand e ssssa munceassssca.

Hai ssssa-i luam cu noi. Ii ducem la conducator.

Conducator? In ce belele am mai intrat? Poate dam si de comoara, gandi Jay.

Acum, prizonierii matahalelor ciudate, mergeau spre o lumina albastruie. Iesind din tunelul scund al pesterii, nimerira intr-un loc mai spatios, in care era multa apa. Din ea se ridicau niste flori lungi si subtiri cu ciorchini mari de fructe.

Astea sunt fructele amare, sopti Rob. Ele dau gustul apei. Stii de ce? Mi-a zis bunicul ca ele erau special pentru scufundatul in apa. Mancai un bob din ciorchine si puteai respira sub apa. Floarea aia era pentru cei ce nu traiau sub apa. Cei ce traiau in adancul marilor, nu aveau nevoie de fruct, ci il foloseau doar sa ii aduca pe oameni in lumea lor.

Asa, mancam chestii amare, dam peste oameni serpi si acum aflu ca exista un fel de oameni si in apa? intreba sarcastic Kay, tot in soapta, sa nu ii supere pe cei doi alunecosi care ii tot impingeau inspre apa rece.

Mancati de aici si haideti mai repede, ii brusca un alunecos.

Dupa ce au mancat cate un bob, Rob, Jay si Kay, au intrat mai adanc in apa. Deodata, cei trei au inceput sa respire normal, ca si in aer, si sa auda clar multe sunete facute de pesti si alte vietuitoare. Serpii-matahale au inceput sa inoate, in jurul celor trei, zicand:

Nici sssa nu incercati ssssa inotati in alta parte. Pana nu gusssstati din alt fruct de mare, nu puteti sssa iesssiti din apa, pentru ca nu veti mai putea resssspira aerul. Fructul acela are efectul inverssss fructului amar.

Cei trei baieti au ramas aproape de matahale. Au inotat ce au inotat si au ajuns la un castel din coral multicolor. Trecand printr-o arcada, au ajuns in fata unui tron urias. Un barbat albastru, cu o sabie lunga, facuta din oase de rechin urias, statea pe tron, dominandu-i cu privirea. Ochii lui erau complet albastri. Acesta il chema pe unul din serpii-matahale. Vorbi ceva incet cu el si-apoi se rasti la prizonieri.

Trei zile de plimbare in castel, inlantuiti cu oase de peste, si-apoi trei zile de moarte lenta. Asta va asteapta daca nu-mi veti indeplini porunca.

De ce noi? Nu au destui supusi puternici? sopti intrebator Jay catre Kay.

Eh na, vrei sa-si piarda din oameni. Ne trimit pe noi trei si vreun supus-doi...

Si DACA reusiti sa duceti la bun sfarsit porunca, veti fi eliberati.

Si daca nu reusim? intreba Kay.

Si daca NU reusiti... un semn de sabie dus inspre gatul lui, fu de ajuns ca tipul albastru de pe tron sa se faca inteles.

Daca nu, murim mai repede, decat in alea 6 zile, in caz ca refuzam, sopti iar Jay catre Kay.

Nu ne ramane decat sa acceptam. Cu o singura conditie. Nu mergem la moarte sigura, neinarmati. Ce avem de facut? intreba Rob.

Nici nu va trebuie arme, nesabuitilor. Am nevoie sa inotati cu cele doua garzi. Ei va vor da indicatii. Au mai dat ei indicatii si altora ce au esuat...

Atunci putem porni. Cu cat mai repede, cu atat mai bine. Daca vom reusi, ne puteti ajuta sa ajungem pe un pamant cunoscut noua?

Nu promit nimic. Sa vad cat de buni sunteti.

Omul albastru pleca de pe tron. Cele doua matahale le spusera pe unde vor merge. Aveau de inotat cateva mile inspre sud. Apa avea o culoare schimbatoare. In drumul lor, multi rechini inotau infricosator de aproape pe langa ei. Deodata matahalele, disparura intr-o perdea de bule de aer, iar in locul lor aparura doi oameni. Erau tot albastri, asemanatori conducatorului din cetate. Unul avea parul lung si unul avea ochii in intregime verzi.

Noi suntem Oxy si Gen. Impreuna avem o vraja care se numeste...

Nu-mi spune, intrerupse Jay repede discursul celor doi albastrii. OXYGEN. Si aveti vraji cu bule. Parca stiati sa izbiti si rechinii cei mai violenti cu jetul puternic de bule de aer...

Jack... de unde stii asta? intreba Kay.

Jack?

Da, mi se zice Jay...

Jacky! Prietene! strigara amandoi albastrii! Stiam noi ca esti tu! A trecut cam mult timp de cand nu te-ai mai intors!

Poftim? intreba Jay. Stati asa... cine sunteti?

Kay interveni:

Jay si-a pierdut memoria din cauza naufragiului.

Corabia! exclama Jay. Baieti... nu stiu cine sunteti dar spuneti-mi... ce e cu asta? a cui e? si scoase amuleta albastra, fluturand-o usor in apa. Am primit-o de la o frumoasa a adancurilor... Sau cel putin asa cred.

Nu stiu cine era. A simtit ca esti de-al nostru.

Da? Si de ce mi-a zis „intrus”? Si mi-a zis ca am promis ceva...

Esti jumatate om si jumatate zeu.

ZEU? exclamara toti trei.

Da, zeu. Tatal tau e Zeul Marii. Mama ta era Femeia Nisipurilor. A trait toata viata pe marginea apei, pana cand a hotarat sa plece in calatorie cu o mica barcuta, facuta de mainile ei. Un vant puternic s-a abatut asupra ei, iar marea agitata a inghitit-o. Tatal tau a gasit-o aproape moarta si, indragostindu-se de gingasia si frumusetea ei, a adus-o la viata, sarutandu-i fruntea, ochii si inima. Asftfel, ea s-a trezit. Totodata, a primit darul de a trai si in apa. Apoi, alaturi de tatal tau, a domnit o suta cincizeci de ani. Pana acum cinci ani.

Stati asa... eu cati ani am?

Ai vreo 15 ani in timp subacvatic. Dar viata de aici tine aproape 200 de ani. Deci esti foarte tanar. In viata de pe pamant, ai 30 de ani. Cel care aproape ca era sa puna mana pe voi are legatura cu moartea parintilor tai, pe care promisesei ca o vei razbuna.

Deci el e de vina... Acum cel putin am un scop, spuse hotarat Jay. Il voi face sa regrete... Si ce era cu promisiunea?

Nu stiu nimic de nicio promisiune, prietene... spuse Oxy.

Tot ce stim e ca inca mai traiesti. Hai sa mergem la ascunzatoarea noastra. De acolo vei afla mai multe. Ne vei fi de mare ajutor. Daca nu va gaseam pe toti trei, mureati cu siguranta in 2 zile.

Kay dadu sa intrebe:

Din cauza poruncii date de Stapanul serpilor? Nici nu ne-a zis despre ce era vorba. Pur si simplu ne-a trimis cu mana goala, cu matahalele lui, in larg... la moarte sigura?

Exact. Vroia sa va incerce. Daca rezistati adancurilor, va recruta si va tinea sa sclavi. O misiune veti avea, ii asigura Gen. Insa accea va fi pentru binele vostru. In primul rand, Jay trebuie sa il inlature de la tron pe Stapanul Serpilor. In al doilea rand, trebuie sa isi aduca aminte de cine era el... Voi, continua Gen, uitandu-se spre Kay si Rob, sunteti liberi sa plecati imediat dupa ce ajungem la ascunzatoare, pentru a va da din fructul ce va va face sa puteti respira iar aer.

Eu nu plec, spuse Kay. Sunt prietenul lui de cand aveam amandoi aproape 5 ani. Am crescut impreuna. Il voi ajuta in orice aventura va porni.

Nici eu nu plec. Nu ma dau in laturi de la nicio incercare. Nu sunt un fricos. Fara ei nu plec nicaieri. Ori raman cu ei, ori plecam cu totii dupa ce terminam totul cu bine.

Va multumesc. Nu multi ar vrea sa continue cu mine, dar voi, sigur sunteti cei mai curajosi prieteni pe care i-am avut! Sa pornim!

Cei cinci au pornit inotand rapid in larg, inconjurati de bule de aer ce-i protejau de raul adancurilor. Odata ajunsi intr-o crevasa ce arata a pestera subacvatica, s-au oprit in fata unui zid moale. Oxy se apropie de Gen, rostira amandoi o incantatie ciudata, inspre perete si niste tentacule se mutara, descoperind o intrare mica.

Mersi, micuto! spuse Oxy.

Cui multumesti? intreba Rob.

Jam. Ea e caracatita noastra. E pui de caracatita. Sta aici si pazeste intrarea, nimeni nu isi da seama ca asta este o intrare, continua Oxy, in timp ce mangaia o ventuza ce parea lipicioasa, chiar si in apa.

Odata intrati in lacasul din apa, au mers pe un hol lung si au ajuns la o alta intrare acoperita cu iarba de mare, in spatele careia se afla o sala uriasa. Acolo erau paturi mari din coral si mese lungi din piatra fina. In mijlocul mesei, pe un scaun frumos culptat, se odihnea o femeie. Parul lung se unduia incolo si incoace, pe langa corp odata cu apa. Piele albastra. Gat subtire. Era ea. Femeia care ii spusese: Ai grija pe unde vaslesti, intrusule!

„Uite-ma, vaslesc pe langa tine. De ce ti-e frica de aia nu scapi. Acum spune-mi cine esti, femeie...” gandi Jay.

Dintr-o data, ea se trezi si-l fixa cu ochii albastri.

Ce cauta tradatorul asta aici? Cine l-a adus?

Noi! raspunsera Oxy si Gen. Stapanul Serpilor i-a prins pe cei trei.

Si? Ati inceput sa salvati necunocuti?

Desi atras de frumusetea ei, Jay sari suparat:

Poftim? Stii ceva? Cine esti tu sa spui asta? Stii cine sunt? Nici mie nu-mi vine sa cred, pentru ca tocmai ce am aflat si nici nu sunt chiar multumit de pozitia mea in povestea asta, dar sunt fiul Zeului Marii si a Femeii Nisipurilor.

Jay?

Da. Asa ca ori ma ajuti cu ceva, ori...

Nu apuca sa termine ce avea de zis si se trezi ca femeia sari si-l imbratisa:

Acum ma vei ajuta sa-l inving pe Stapanul nenorocit!

Spune-mi numai cum sa facem asta si vom reusi. Dar inainte de toate, spune-mi cine esti. Corabia mea s-a scufundat. Cred ca din cauza asta abia daca imi mai amintesc ceva. Tot ce stiu e ca eram intins pe nisip, ud si fara vreo idee despre cine sunt si cum ma cheama.

Scuza-ma pentru vorbele de atunci. Simteam ca erai de-al nostru. Insa pareai strain. Toti oamenii nostrii promit de la varsta de 5 ani ca vor lupta pentru poporul lor. Era clar ca nu stiai nimic. Imi inselasei increderea. Am facut ce era de facut. Te-am izgonit. Eu sunt Almo, sufletul marii. Simt tot ce e in neregula cu ea. Acum e suparata. Stapanul serpilor s-a numit el singur conducatorul nostru. Iar ca sa il invingem, trebuie sa il batem cu propriile sale arme. Trebuie sa...

Almo se apropie de cei din jurul ei si incepu sa spuna planul ei bine stabilit de multa vreme.

A doua zi, Rob si cu Oxy plecara in larg sa vaneze niste serpi gigant, cu o momeala speciala. Kay si Gen, au plecat sa ceara ajutor la caracatita albastra. Almo a ramas in ascunzatoare cu Jay si l-a invatat sa manuiasca bine sabia din fulger. Era sabia tatalui lui, pe care o primise cadou de la Zeul Cerului. Totodata, il invatase niste descantece pe care Almo le gasise in cartea mamei lui. In doua zile, totul era pus la punct. A treia zi devreme, aveau sa-l ia prin surprindere pe Stapanul Serpilor.

Orice s-ar intampla, suferim impreuna, spuse Jay, uitandu-se la toti prietenii lui, inainte sa plece cu totii la drum.

Ajungand aproape de castel, Rob si Oxy, imbracati in piele de sarpe, se strecurara in castelul in care Stapanul statea. Kay si Gen s-au oprit deasupra cetatii, impreuna cu uriasa caracatita si cu sute de caracatite mai mici. Jay si Almo nu trebuiau decat sa il atraga pe Stapanul puternic afara din castel.

Rob si Oxy au dat alarma. Caracatitele pe pozitie, alaturi de Kay si Gen. Jay, in fata lui Almo cu spatele la ea, alerga inspre intrare. In acelasi timp, micile caracatite, isi facura aparitia in sala si imprastiara cerneala albastra prin care nu se mai vedea nici fir de lumina. Jay, folosi un descantec din cartea mamei lui. Acesta il ajuta sa vada prin cerneala. Si-asa il gasi imediat pe Stapanul cel rau.

Incepura sa se lupte. Serpi multi intrara imediat prin gaurile din zidurile cetatii. Toti, intr-o valvataie de taisuri de sabii, incepura a se lupta din greu.

Stapanul Serpilor sasai repede ceva indescifrabil, si-l paraliza complet pe Jay. Oxy si Gen l-au inconjurat repede cu bule de aer, facandu-l sa-si revina, chiar inainte sa fie strapuns de sabia Stapanului ingrat.

Un descantec de pietrificare la momentul potrivit, il transforma pe acesta intr-o statuie de piatra, inconjurata de cativa serpi, la randul lor pietrificati si ei.

Ceilalti serpi neatinsi de vraja, s-au raspandit in apa, afara din cetate.

Totul s-a linistit, cerneala s-a risipit si inainte ca cei sase sa se bucure, cetatea veche din coral incepu sa se clatine. Cu repeziciune au iesit din sala tronului iar in urma lor, cetatea s-a spart in mii de bucati, cazand de la temelie si coborand in intuneric, lasand un nor dens de bule si resturi de coral.

Cand apa se limpezi,spre uimirea lor, o deschizatura aparu din podea. O scara cobora spre necunoscut.

Nu tin minte sa fi auzit de asa ceva... spuse Almo, pasind alaturi de tovarasii ei de aventura.

Au coborat incet scarile si trecand de un perete, acestia au desoperit un oras frumos din coral si pietre colorate. Acolo domneau pesti multicolori care aproape ca disparusera fara urma dupa ce Zeul Marii a disparut si el, alaturi de mama lui Jay.

O comoara subacvatica! exclama Almo.

Ai zis comoara? Intrebara Jay, Kay si Rob.

Kay dadu sa spuna in continuare:

Da, noi am plecat in cautarea unei comori. Am fost blestemati, am naufragiat pe insula, am fost capturati, am luptat si-am invins pe stapanul serpilor, care era ditamai matahala, ca sa dam de coral si pesti colorati? Aur? Banuti? Perle scumpe? Rubine? Safire? Nimic?

Comoara? Asta e comoara. Viata e comoara. Ati salvat vietile pestilor despre care credeam ca au murit de mai bine de o suta de ani. Ati salvat poporul nostru. Poporul marii Amara. V-ati ajutat prietenii si l-ati ajutat si pe Jay sa-si aminteasca momente din viata lui, si mai ales sa afle cine este. Aceasta este comoara cea mai mare. In plus, veti fi cunoscuti peste toate marile si lacurile. Povesti multe se vor auzi despre vitejia voastra. Cantece cu indrazneala celor trei pirati vor fi pe buzele copiilor din adancuri, ba chiar si de pe pamant! Tot ceea ce se numeste apa, va va multumi ca ati descoperit nu in ultimul rand pe noul Zeu al Marii: Jay!

Poftim? Intreba Jay.

Da, comoara pe care o cautai este sabia Zeului Marii. Si totodata, iti vei lua locul de drept lasat de tatal tau. Asta a fost dorinta lui. Ca si Zeu vei avea voie sa te plimbi si pe mare si pe uscat. Ai dreptul sa faci orice, atata timp cat e spre binele poporului adancurilor, continua zambitoare Almo. De vei dori, iti voi fi alaturi.

Atunci fii zeita mea. Zeita Marii. Asta e de fapt comoara pe care o cautam de mult, fara sa stiu. Voi, indreptandu-si privirea catre Oxy si Gen, voi veti fi cavalerii marii. Ma veti ajuta sa am grija de tot intinsul apelor. Si, Rob, Kay, multumesc mult. Va voi rasplati intr-un fel. Deocamdata voi avea grija ca apele in care veti calatori sa va fie prielnice.

Multumim, dar cu tine ramanem. Noi iubim marea, deasupra apei sau in adancul ei, noua ne este bine.

Atunci haideti, sa dam de veste poporului ca Stapanul Serpilor a fost invins. Haideti sa aducem fericire sub valurile marii!

Cei sase au plecat iar intr-o calatorie lunga, cunoscand poporul urias pe care acum Zeul Jay il conducea. Pe unde acestia au trecut, au lasat numai zambete de fericire. Apoi au calatorit si pe pamant, vorbind cu marii regi din lumea intreaga, ca marile sa nu mai fie rascolite de cautatorii de comori si sirenele sa nu mai fie capturate. Oamenii de pe pamant au inteles ca astfel, ei ucideau frumusetea.

Piratii nostrii, au ramas pirati, in frunte cu mine. Cautam insa comori in sufletele oamenilor, nu in adancul marii.

Asta este comoara mea. Voi, oamenii fericiti, din adancuri sau de pe pamant.

Pentru Mare si Pamant, cu drag Jay.

In cautarea timpului liber sau aberatii puse intr-o ordine ingrozitor de utopica.

Toamna. Un anotimp confuz, plin de nelinisti si noutati. Mai nou prea multa lume se desparte toamna. Prea multa lume moare toamna. Prea multa ploaie, prea multe suspine si iar prea multa melancolie. Toamna e confuza pentru ca nu stii daca azi ploua sau e soare, daca zici ca iesi afara sa te vei inchide in casa. E nelinistitoare pentru ca nu stii daca azi te iubeste si nu cumva maine te paraseste. Te izbeste cu noutati pentru ca daca ai fi in locul meu, ai astepta sa incepi facultatea si totodata te-ai razgandi si te-ai intoarce la viata la liceu. Poate nu am avut anii de liceu perfecti. Au fost clipe foarte tari abia in a 11-a si a 12-a, cand vreo 10 inse zapacite jucam whist in ore si in pauze, fugeam de la ore pentru repetitii de dans la diferite spectacole, faceam martisoare ecologice la orele de geografie sa ne luam notele de 10 etc. Viata buna si frumoasa. Copiam la filosofie din schitele pastrate pe telefon, traduceam texte la latina pana vomitam, dormeam in primele 3 ore din fiecare zi de scoala... A 11-a a fost anul majoratelor. Tin minte ca am prins doua luni in care am petrecut in fiecare weekend. A fost nebunesc, mai ales ca trei sferturi din majorate au fost date de prietenii nostrii, care ascultau acelasi gen de muzica (rock-ul, care include mii si mii de tipuri pe care daca as incepe sa le insir, ai vrea sa ma rezum doar la a-l numi pur si simplu: rock). Trecand insa peste trecutul ala frumos, de petreceri zvapaiate, ma uit in prezent.
Zapacita, suparata, nelinistita. Asta sunt acum, cand e aproape octombrie, cand imi dau seama ca iar a trebuit sa fac alegeri. Am ales doua facultati, in vara, am reusit sa intru la amandoua, sau cel putin sa-mi fac curaj sa le tin pe amandoua. Nici nu stiu daca o sa mai am timp sa dorm, sa ma distrez, sa visez, sa invat sau sa iubesc. Dar nu-mi pasa. Asa sunt eu. Nu sunt in stare sa aleg intre doua lucruri, doua persoane, doua idei, si ajung ori sa renunt la amandoua, ori sa le aleg pe amandoua. In iubire s-au intamplat unele exceptii. Adica in loc sa am doi prieteni, mereu a trebuit sa aleg intre unul sau altul. Stii, a amuzant cand incepi sa scrii pe foaie ce are unul si ce nu are altul. Eu nu am facut asta niciodata, doar am auzit pe la altii. Singurul fel in care imi pot da seama este sa ii privesc in ochi si sa privesc in sufletul meu. Azi, daca te tin pe tine in brate si ma gandesc la al doilea, poate nu e bine. Dar daca se intampla asta in mai multe zile, e clar ca cel la care ma gandesc va castiga. Insa e inselator sa faci asta. Sau poate nu. Oricum, frustrant este ca mereu te vei gandi: ce s-ar fi intamplat daca as fi ales cealalta cale? Cum ar fi fost?
Intotdeauna imi pun intrebarile astea si nu pot sa imi raspund. Dau altora sfaturi si eu nu ma pot ajuta pe mine. Ii las pe altii sa ma umple cu nelinistile lor si cu supararile lor, cu firile tomnatice, ii las sa aduca ploaie in sufletul meu, sa-si descarce fulgerele in creierii mei, terminandu-ma psihic din punct de vedere emotional, ii las sa se linisteasca, dar eu ma incarc cu toate gandurile lor negative...
Toamna ma deprima. Ma deprimi tu, pentru ca inca mai respiri pe langa mine fara sa fii aici. Ma deprimi tu, pentru ca, ironic... te-am parasit. Ma deprimi pentru ca m-ai lasat sa te parasesc, sa gasesc un strop de vise intr-alt colt de lume...
Ma deprimi, am spus eu, ridicandu-ma de pe scaunul de la pc. Ma uit pe geam. Iar ploua. Au trecut trei luni de cand vorbesc eu de septembrie si nici nu mi-am dat seama ca a venit ianuarie, ca a trecut ziua mea, ca a trecut ploaia de septembrie, ploaia de noiembrie, ceata de octombrie. Numai decembrie a uitat ca trebuie sa ninga. A uitat de ea insasi si a fugit la munte si in SUA. S-a pierdut si ea si noi.
Acum vorbesc de alt noi. Un noi cu miros de vin fiert si scortiosoare, un noi format din polemici mormaitoare si dulci, un noi utopic dar organizat, o pereche ciudata. Un tu romantic si un eu practic. Un Ai lav iu si un Ich liebe dich... multa ciocolata, cafea si mancare condimentata. Un decembrie de junkfood, cu un brad impodobit si infipt in caramida - Epic Fail. Un decembrie aberant si oribil de frumos, pot spune. Asa e, intentionez sa te fac sa nu intelegi nimic, sau sa fac putin pe proasta. Nu se zice ca prostii sunt cei mai fericiti?
Incepusem sa spun despre facultate. Ei bine, anul intai este, in luna ianuarie, in aceeasi situatie ca si pe 1 octombrie. Inca ne mai intrebam unul pe celalalt care e orarul, cand avem Teoria literaturii, seminarul si cand e cursul.
Pe proful de Literatura Britanica si Civilizatie Britanica nu l-am vazut decat de doua ori in viata mea: in Amfiteatru si odata prin cartierul in care imi fac veacul. Si facem cursuri cu el in fiecare saptamana. Ciudat... La lingvistica generala toata lumea e in pom. La un seminar am adormit si in ultimele 10 minute profa striga: lucrare! Asta dupa ce comentase un text, dupa ce analizase fiecare cuvant in parte, profa a inceput a spune – la nivel intralingvistic, are valenta anaforica si la nivel extra... si s-a rupt filmul pana la lucrare, unde a trebuit sa fac acelsi lucru. Acum nu stiu ce nota mi-o da, ca am pus si eu acolo, in functie de logica din visul meu si de logica din foile colegilor de langa mine.
Ce-o fi, o fi... oricum am doar un semestru cu ea, pe care – Da Doamne! – sa-l trec... La germana deja am lipsit la vreo 10 cursuri... noroc ca facem DOAR 8-10 ore pe saptamana... La arte nu mai am curaj sa zic ca pana pe 8 decembrie, am fost si eu la un curs de istoria artei, la unul de modelaj, la 3-4 de prelucrarea imaginii pe pc, la vreo 4 de perspectiva... in rest, cateva zile de atelier si gata!
Toate bune si frumoase, am timp din belsug... 10 ore pe zi pe drumuri si daca mai apuc sa fac si altceva, bine, daca nu, pot sa adorm cu hamsterul in mana, dorind initial sa ma joc cu el...
Incep sa cred ca nu prea socializez. De-aia mi-am luat si hamster. Acum pot sa-mi parasesc prietenul, pentru ca daca am chef, pot sa-l bag pe Brutus in cusca (asa il cheama) si sa ma joc, daca mai am timp. Prietenul ar avea nevoie de o cusca prea mare si camera mea nu e tocmai incapatoare. Acum te parasesc, draga viitoare poveste... scrisa in format electronic, de obicei in word, pentru ca mor de foame si intarzii la cursul de germana.

Mai vorbim noi dupa 5-6 pm. See yeah!

Cazi...

Sperand totusi ca se-nseala

Astepti ca intr-o seara

Sa te uite.

Sperand totusi ca uita

Astepti ca intr-o seara

Sa uiti si tu.

Sperand totusi ca uiti,

Astepti ca intr-o seara

Sa-si aduc-aminte.

Sperand ca-si va aduce-aminte,

Astepti... si-astepti...

Si nu-si aduce-aminte...

Si speri si uiti si vrei si nu mai poti,

Si nu ai timp si te grabesti si fugi cat poti...

Si nu mai speri si nu mai uiti

Dar tu te pierzi

Si cazi...

Recazi...

Zeita Lunii si a Marii

O viata intreaga a inotat in marea sarata, alaturi de alge, pescarusi, luna si stele. Dupa o dimineata ploioasa, a inotat din nou, tremurand din toate incheieturile. S-a contopit ca intotdeauna cu marea si cerul, a imbratisat valurile si-a gustat din mare. Un ritual ciudat, pot spune. In linistea ei, dinspre mal, s-a apropiat un om. Inainte ca ea sa se ascunda timida, printre alge, el s-a apropiat de ea, hipnotizat. Vedea in ea o minune... ea era o silueta ce deja imprumutase din culoarea cerului si a lunii, cu parul inchis la culoare, ochii albastrii precum cerul innorat si buzele ca un apus de soare. Acest om nu era singurul pe care-l vazuse. Ea cunoscuse mii si mii de oameni, insa ea nu o vazusera niciodata. Doar cativa, mai speciali, ce traiau sentimente profunde in momentele in care se apropiau de ea, puteau sa o vada. Traia acolo, in mare si pe nisip, pentru a alina suferintele si a aduce zambete pe buzele muritorilor necunoscuti... Zeita Lunii si a Marii era pretutindeni, in mare, de mii de ani. Apropiindu-se de noul venit, l-a sarutat pe frunte si l-a imbratisat, incolacindu-si parul lung pe trupul lui tanar. Apoi, fara vreun cuvant, el a inteles ce este ea si oftand, s-a lasat vrajit de ochii ei... Regina l-a sarutat, imbratisandu-l, creand mii si mii de fiori ce strabateau tot corpul. Apoi au inotat in larg unde si-au contopit sufletele, muritorul primind din partea ei puritate, sperante si fericire. Dupa ce-au vazut impreuna rasaritul, ea l-a condus pana la mal, cerandu-si iertare pentru ca avea sa-l paraseasca si s-a intors in apa, nedorind sa priveasca inapoi. A inotat din nou, inconjurata de pestisori colorati. A oftat ingandurata sperand totusi ca va exista o putere mai mare decat a ei care sa-i dea bucurie si sperante si ei, pentru ca desi avea aceasta putere de vindecare a sufletului, ea era goala pe dinauntru si se simtea sfarsita. Fiecare zi ce trecea, desi marea si luna ii erau alaturi mereu, insemna un strop de fericire in minus. Fiecare imbratisare pentru muritori o faceau din ce in ce mai slaba. Simtind insa sfarsitul aproape, s-a intors la mal si, intinzandu-se pe nisipul ud, a adormit, contopindu-se cu nisipul. Vantul a luat-o in bratele lui, dandu-i sperante, ducand-o spre luna, singurul loc pe care nu-l atinsese vreodata. Ea se va intoarce atunci cand acea putere mai mare o va chema si-o va cauta pentru a o trezi din somnul vesnic al durerii... Daca esti trist si doresti totusi o imbratisare, afunda-te in mare si vei simti niste brate ce te vor inconjura. Acestea sunt amintirea a ceea ce a fost candva Zeita Lunii si a Marii...

Strada mea…

Mergeam pe strada si-am dat peste o umbra. Un corp desirat, imbracat intr-o pelerina neagra, cu capul acoperit, statea garbovita cu bratele atarnate in jurul picioarelor. Se scutura si scancea incet, de parca n-ar fi vrut sa fie descoperita. A scos o hartie si lacrimile au inceput sa curga pe scrisul de pe ea. As fi vrut s-o intreb ce are, dar n-am facut decat sa ma opresc langa ea, sa-i pun mana pe umar, sa o linistesc. Nici nu m-a bagat in seama. Nu m-a simtit. Nici nu eram acolo… Am strans-o in brate.

Vantul a inceput sa bata, hartia a zburat, dar am reusit s-o prind. Era scrisoarea de la el… pe care o aveam si eu… Nu intelegeam ce ar putea cauta in minile unei persoane necunoscute. Am intors privirea si-am vazut capul descoperit de gluga ce-a fost data la o parte de vantul aspru. M-am ridicat brusc, am inconjurat silueta, am atins-o, m-am uitat in ochii acesteia. Apoi am inceput sa fug… Nu-mi venea sa cred. Vroiam sa scap de acel cosmar. Oricat de mult alergam, dupa ce traversam strada, dadeam de aceeasi strada, unde aceeasi silueta statea aplecata, cu gluga data pe spate. Silueta era… eu.

M-am asezat din nou langa ea stiind ca voi ramane acolo, langa… mine, citind scrisoarea lui si plangand alaturi de mine.

Eram doar eu, cu mine, stand pe trotuarul dragostei noastre, ucise de niste cuvinte grabite si fara rost.

Scrisori...

“Rave, n-a mai plouat demult… La fereastra mea n-a mai plouat de-un an. Sau de mai multi… unde te-ai ascuns? Parca se spunea ca va ploua, dar eu nu mai vad nicio picatura. Esti tortura dulce. Furtunile mele s-au stins din cauza ploii inexistente. Se sting odata cu trecerea fiecarei secunde. Rave, intoarce-te, ma chinui! Tin geamul deschis si totusi uiti sa apari. Doar praf mai intra pe geamul vechi. Ai uitat… Pana si vantul a imbatranit de cand te-a imbratisat ultima oara… Vino inapoi. E desert… “

***

“Du-te Rave. Poate ca a trecut mult timp…poate prea mult. Oceanul s-a transformat in desert. In curand totul va fi desert. Du-te… Numai asa furtuna si ploaia se vor imbratisa. Vreau sa ploua. Vreau tunete, Rave. Nu-ti fie frica. Ploaia da viata, nu o fura. Ploaia E viata, Rave. Nu lasa furtuna sa moara…”

Pentru Ploaie si Furtuna…
doi necunoscuti.

Sevraj

Adorm goala, infasurata intr-un cearceaf. Te-am cautat adormita printre cutele acestuia, desi stiam ca n-ai fost niciodata pe aici. Nu stiu de ce. Si totusi cearceaful ce-mi atinge umarul si linia soldurilor este ca atingerea ta. Si perna care ma saruta pe obraz tot tu esti. Si niste umbre de maini fine care strabat curbura spatelui, de la gat in jos, si o urma de parfum de mare care-mi sufla in ureche si o caldura prea mare desi camera e racoroasa si o senzatie de senzualitate ce flutura in aer si... ma trezesc invaluita de cearceaful cutat, mirosind a mare, mangaiata de umbra mainilor tale care intarzie sa apara pentru ca tu nu mai existi sau nu mai vreau sa existi. Esti un drog si nu-mi plac dependentele. Ma fac sa ma simt slaba. Raman cu ochii deschisi si continui ceea ce va fi o lunga perioada de sevraj.

Rasarit

Vantul batea si-am alergat cu picioarele goale pe nisipul nostru rece si plin de scoici care ne zgaria in talpa. Am alergat spre rasarit si m-am asezat pe un sezlong. Azi Soarele intarzie cu 10 minute, nu ca ieri sau ca alaltaieri. La 6.35 ar trebui sa rasara. Si-astept si ma gandesc ca si tu vroiai sa fii aici, dar eu nu te-am lasat sa vii. Si n-ai venit pentru ca n-ai putut. Altfel, ai fi stat cu mine, la rasarit, si te-as fi certat pentru ca iar ai venit, desi te-am rugat sa te faci nevazut, sa ne uitam... Si m-am ridicat, inaintand catre apa, alungand amintiri din mintea mea confuza, mi-am afundat picioarele in apa si am simtit o senzatie calduroasa, furnicand usor si calmandu-mi gandurile. Si-ai vorbit. Eu asteptam Soarele, tu nu-l vedeai de blocurile din orasul tau aglomerat si zgomotos. Eu vedeam marea, nisipul, cerul in nuante de albastru amestecat cu oranj; marea era linistita cu mici valuri catre mal si pescarusi ce pur si simplu se jucau pe cerul curat si tu stateai in parcare intr-un aer poluat, sub un cer poate innorat, fara urma de Soarele ce se ascunsese de tine, si fara pescarusii cu chef de joaca, de care eu aveam parte din plin. Si ti-am spus toate astea si tu mi-ai raspuns. Mai multe cuvinte formau un singur vis de-al tau... “Mi-e dor” asta graiau cuvintele tale, murmurul nostalgic si amageala de care dadea dovada glasul tau: “mi-e dor de tot”. As fi spus si eu acelasi lucru, dar m-am mintit singura ca nu e asa si-am continuat cu o raceala pe care o urasc de fiecare data cand trebuie sa o folosesc. Am continuat sa iti descriu Soarele ce vine cam tarziu azi. Ah Soarele... Am terminat de vorbit cand Soarele tocmai ce iesea de dupa un norisor. Azi nu a mai iesit din mare, cum a fost alaltaieri, ci daca ridicai mana in fata ta, era cam cu doua degete mai sus de orizont. Si-a iesit putin cate putin, mai intai un varf micut, la fel ca o bucata de lamaie taiata subtire pentru shotul delicios de tequila, apoi s-a strecurat in sus, pornind tot mai repede si violand cu contrastul lui aprins, privirile trecatorilor ce se delectau cu aparitia sa plina de farmec si frumusete. Acesta a fost al doilea rasarit. Despre primul pot zice acelasi lucru, numai ca am ramas practic cu gura deschisa, fara rasuflare, cu inima batand tot mai tare, tot mai repede... Eram atat de fericita si libera si cu mintea goala... eram fericita sa-l vad si in acelasi timp un val de depresie m-a cuprins, de parca m-ar fi acoperit marea rece ce se intindea in fata mea, de parca ce-as fi vazut ar fi fost apus si nu rasarit, moarte si nu renastere... ca atunci cand te-am vrut si te-am renegat in acelasi timp. Azi a fost altfel. Marea mi-a alintat picioarele, era calda si portocalie, imprumutand din nuanta Soarelui; marea m-a facut fericita, mai fericita decat acum doua zile, cand Soarele a atins-o la rasarit, cand Soarele s-a scuturat de apa si s-a ridicat semet pe cer... Si ce bine ca Soarele e asa departe... e mai frumos de departe. De aproape, cred ca e prea cald. Ai vazut... noi suntem departe de Soare si ne e bine, uneori e prea cald si-asa, cat de departe e el. Ar trebui sa fim departe si noi, unul de altul. Aproape e prea cald... E mai bine departe... Soare... Mi-am retras picioarele din apa si m-am indreptat spre nisipul nostru rece si uscat, m-am intors cu spatele la Soare, am mers inapoi, pe-acelasi drum, nu inainte de-a arunca o privire fugara si strengara spre departare... spre Soarele din... departare.

Camasa de forta II

Ramai in aer suspendat cu o goliciune care te doare si te intrebi ce-ai facut de te simti asa. Cum sa-ti spun? Nu te mai simti nici rau dar nici bine. De fapt... nu te simti deloc. Ai impresia ca esti un necunoscut, ca nu te afli cu adevarat pe planeta asta, ca pur si simplu esti o iluzie, ca nu existi cu adevarat. Si te intrebi daca ceea ce crezi tu e sau nu real. Te indoiesti de tot si de toate. Si-asa incepe... te-apuci de scris, incercand sa notezi ca un nebun impresiile care iti raman, neavand o ordine in mintea ta, trecand totodata de la un subiect la altul si ajungi la ideea ca ori esti dezaxat de-a binelea, ori chiar esti un mic geniu ce nu se intelege cu sinea lui si ce-si permite sa greseasca in viata la orice pas, doar de dragul experientei, de dragul de-a mai nota o senzatie de frustrare, durere, placere... Deci, e clar, am ajuns la concluzia urmatoare: nu ma consider un om cu adevarat normal. E aiurea. De fapt tot ce fac si ce-am facut pana acum mi s-a parut aiurea, dar in acelasi timp calculat. Au fost multe perioade cand am gresit, dar continuam sa zic: ‘sa vedem ce-o sa iasa’ . Merg pe doua carari paralele stiind ca nu e tocmai ok si-mi zic: ‘ce poate fi asa de rau?’ Nu ma consider o persoana nespeciala. Tocmai asta e problema. Poate ca nu sunt speciala. Dar cred (numai cred) ca am o sensibilitate aparte – aceea a artistului dezaxat, caruia nu-i pasa daca ceea ce face e gresit sau nu. De dragul artei, lasa balta pe cei din jur. De dragul artei frange cate inimi poate si le consemneaza autocritic si analitic in caietul propriu de notite pentru a mai scrie o fila-doua in jurnalul lui. De dragul lui, de dragul artei, isi automutileaza sufletul, dezorientandu-se cand vine vorba de iubire, si pe care chiar poate s-o transforme in versuri sau in proza. Artistul despre care tot vorbesc eu il simt undeva adanc in mintea mea si nu ma lasa sa traiesc o viata de om obisnuit si realist pentru secolul nostru practic si idiot. Poate ca nici eu nu vreau sa ma lase...

Ei bine, de dragul artei, eu, artistul nebun in camasa aia alba si nenorocita cu manecile prea lungi, te iubeste pe tine, pe altul si altul... te iubeste ca pe-o idee, ca si senzatie, ca muza, ca orice altceva decat om. Daca ai fi doar suflet, te-ar venera. Dar nu e atat de nebun ca sa nu-si dea seama ca tu esti om. In schimb iti admira fiecare bucata de pacat si inocenta, te admira pe tine, pe el sau pe-altul... si asa mai incepe o fraza, rostind in gand numele tau, al lui sau al altcuiva...

Saracul artist nebun, imi zic eu...

Camasa de forta

Simt cum incep sa innebunesc rapid si nu stiu cum sa fac sa raman in starea asta febrila. Imi place, dar ma si sperie. Ma ajuta sa scriu din nou, si te ador pentru asta. Dar te si urasc pentru ca... ei bine, nu stiu, dar simt ca te si urasc. E ok, nu trebuie sa te simti vinovat pentru absolut orice mi se intamla mie pentru ca ma simt bine asa. Da, am innebunit. Aparatul meu foto are prea multe poze cu noi... Ma doare mana, pixul meu nu mai stie sa “pronunte” bine cuvintele si are atatea de scris, incat isi pierde ideile pe drum. Nu-i nimic, vin altele, le culegem pe cele pierdute si poate iese ceva... Daca sunt incoerenta, sa-mi zici. Ceea ce vezi e dicteu automat, scris si rescris, si rescris... Don’t blame me! Abia astept sa ma desprind de lumea aglomerata. Cred ca o sa ma refugiez undeva, printre copaci, doar eu. O sa uit de tine, implicit. Si vorbesc de tine ca si cum ai fi in fata mea, acum. Nici nu stiu cine esti. Nici tu nu te stii. Poate vorbesc de tine, sau de tine, sau de tine... Eu in mintea mea am mai multi “tu”, iar acum esti confuz si amuzat de nebunia mea. Camasa asta de forta ma sufoca. Dar eu rad sarcastic. Arat ca un animal ce mai are putin si se repede catre gatul tau si vreau sa te devoreze in mintea lui. Dar stau calma si-ti zambesc, si-ti zambesc... Mi-am adus aminte. Poate ca stiu cine esti. Esti ala... tipul care... sau poate te-ncurc... Ti-am zis, artistul dezaxat din mine incepe sa castige teritoriu. A ocupat majoritatea flancurilor si, cu o strategie ingenioasa, imprevizibila, a castigat razboiul. 90% din mine a fost cucerit in unanimitate si incep sa imi bombardez constiinta cu ceva dinamita. Dupa vreo 5 minute o sa fiu o carcasa noua de masina, cu un motor vechi, dar care, datorita nebuniei, are amnezie si nu mai stie nimic. Deci incepe stadiul final, unde eu, o noua persoana, voi desface camasa asta blestemata, ma voi ridica in picioare si tiptil-tiptil, o sa ies (cu un pixul si aparatul foto in mana) din camera mea imbacsita de amintiri si o sa fug. Nu stiu cat de repede o sa dau de o padure, dar poate reusesc sa ma refugiez intr-un parc pustiu, unde o sa ma ascund, sa tac, sa rad, sa uit de mine... sa uit de tine... sa sterg din poze si din cuvinte spuse aiurea.

Umbra

Te rostogolesti in pat, buimac

si-adormi in miresme de liliac infasurat.

Visezi o umbra ce te-nhata si te poarta

pe poteci vanturate de parfumuri ce te-mbata.

Te duce-n colturi de lume uitate,

si-ti ofera la promotie iluzii in rate.

Te-nhata ca un vultur prea flamand,

te trage-adanc, incet, la fund.

Lumina te izbeste-n fata, geloasa;

te umpli de sudoare pe fata poroasa,

o blestemi, ascunzandu-te sub patura,

caci noaptea nu te mai satura...

Te salveaza soarele de dupa jaluzele,

raze ce te fura din ghearele rebele

ale umbrei ce-n vise-o iubeai cumplit

si-o venerai precum un fanatic orbit.

Ai vrea in minte sa ti-o fi inscris

Tot visand la umbra din murdarul vis...

Taci...

Taci! Am strigat in linistea apasatoare.
De fapt vroiam zgomot. Tacerea ma omora.
Vroiam un sunet. Vroiam sa nu fiu
singurul om de pe planeta asta.
E prea linisite. Simt ca innebunesc.
m-am saturat de vocea mea,
vreau altceva.
Vreau haos, vreau tipat, vreau freamat de orice.
Sunt surdul inconjurat de muzicieni,
Sau orbul dus intr-o gradina cu flori exotice.
Sunt pestele de pe uscat.
Ma zvarcolesc in tacerea mistuitoare.
Tipa-mi in ureche, zgarie-mi timapnele,
fa-ma sa ma satur de zgomot,
salveaza-ma din surzenia planetara,
scapa-ma din universul tacerii.
Omoara-ma cu zgomot
Si lasa-ma intinsa pe asfalt...

Profil mate-fizica

Buze fiebinti si insetate

cauta cu ardoare un umar

o soapta o bucata de absolut

o relevatie minuscula

o a 4-a dimensiune.

Maini tremurande si fine

descopera si inventeaza

figuri geometrice complexe

imparte aduna si pune sub radicali

solduri unduitoare...

Ochi fara de pacat

continand constelatii intregi

si reguli ale fizicii

murmura vraji ascunse

compuse din alfa si delta,

pentru a arunca magii pagane

peste fluviu de par pamantiu.

Trupul meu plin de

reguli descoperite in sirul lui Fibonacci

e plin de amprente indiscrete.

Spatele mi-e mangaiat de

rasuflarea carteziana si sacadata

a varstei tale fragede

imbacsita de reguli ale lui

Pitagora si-ale lui Einstein...

concluzii nu-s de tras.
adormim amandoi
pe-un cotor de caiet
de mate si de fizica...

Poza sepia a timpului

Pe banca scorojita te-asteptam...

O vesnicie-n zare tot privit-am.

Si-nghetata ore-n sir am stat.

Sub cerul vechi si innorat;

Verdele copacilor orbitor

Imi aducea un amar odor.

Soarele, cat pot azi sa-l urasc!

Caci il regasesc in parc,

Ca odinioara, cand te asteptam.

In parcul vechi, te cautam,

Intr-acel funest

Si mizerabil fresc,

Luminat de raze violete

Dorind doar sa te-mbete.

Norii cenusii pozeaza

Infectul parc in sepia

Si-aci ma imortalizeaza.

Fiindca uiti si azi s-apari in poza

Voi ramane tot pe banca gri;

Privind cum alti-si gusta iubirea...

In miliarde de vesele culori.

Te-astept de-o vesnicie, sau de-o ora

Timpului pozand tot singura...

Marea

s-a pravalit cu murmur de ras si extaz

si-a dat cortina peste cap si a

dezvaluit un zambet dulce

in fata spectatorilor. Aplauze peste aplauze.

zgomot infernal.

Intins e nisipul udat de sangele marii

mi-a soptit sa nu mai tip.

sa fac Liniste.

pescarusii insa imi zgariau

timpanele gazele bazaiau.

vantul impaianjenea privirea

surasul lui era amar.

ultimul suflu al vantului si a disparut sub spuma.

cu scoici in par si algele

care-l trageau insistent de maini,

s-a dus.

Umbra pasilor lui s-a afundat in sange.

E prea cald. S-a oprit vantul. si respiratia mea...

Pescarusii imi zgarie timpanele.

Murmurul lui de ras s-a dus. S-a pravalit...

sangele marii. Ultimul suflu. ochi impaianjeniti.

Ultima poza.

Eu-sange de apa-corp lesinat in adancul marii.

Pescarusii au tacut.

Apus de vara

Apusul de vara

Prea mult te arde

Te-orbeste-n seara

Si pleaca-ntr-o doara

Apusul de vara

Este o clipa rara

Ce prea tare te doare

Ca sta putin pe cer,

Lasand in urma

O dara de mister...

Nimic sau tot...

Copilul rasfatat de soarta
tipa dintr-o data
si la realitate se trezeste.
cu ochii goi, el ma priveste:
“unde-am fost? si cine sunt?
cu ce-am gresit? de ce-s carunt?”
Ei bine, copilul nostru,
care acum e prea batran,
a fost mort pana acum.
a stat inchis in lumea lui
si-a vorbit cu nimeni,
a auzit nimic
si-a vazut ce-a vrut sa vada toti:
NIMIC.
nimic. asta e el acum.
ignoranta l-a creat un nimic,
un om prea mic...
ce s-a trezit cam prea tarziu...
Dar tu, daca mai mult poti,
deschide ochii, deschide gura
deschide-ti urechile si taci
asculta totul si-asa nu vei mai fi
NIMIC. asa vei fi un TOT...
vei reusi sa fii ceva...

Nimeni

Exist printre randurile cartii pe care o citesti,

Ma evapor printre cuvitele ce le rostesti,

Sunt pretutindeni, in aerul ce il inspiri,

Sunt focul ce mocneste si-l iubesti,

Sunt tot ce te-nconjoara si te miri...

Nu stii ca fara mine nu poti sa respiri.

Si-asa... repede te sufoci.

Eu sunt ceea ce visezi si ce evoci,

Pacat ca nici nu-ti dai seama

Nu stii ca exist, asta este drama...

Lasa-ma…

Lasa-ma.
Lasa-ma sa ma ingrop in mine.
Lasa-ma sa-mi iau la rost cuvintele,
sa-mi caut vechi povesti de iubire,
sa vars lacrimi
pentru ce-a fost sau ce n-a fost…

…Ma simt mai bine.
Lasa-ma sa cad in mine,
sa cad la nesfarsit,
sa ma descarc.
Lasa-ma sa-mi vorbesc,
sa-mi ingrijesc ranile,
sa lipesc bucatile de inima.

…Am lipici, nu-mi da.

Pleaca, lasa-ma.
Nu ai cu ce sa ma ajuti.
Mai mult ma-ncurci.
Pentru ca nu ma cunosti.
Pleaca!
Da, tu esti de vina.
Nu vreau sa ma razbun,
dar lasa-ma.

Vreau sa ma inec
de una singura,
sa vorbesc si sa tac,
sa te urasc
dar sa te si iubesc.

Sa nu stai langa mine,
s-ar putea sa-ti repsosez prea multe.
S-ar putea sa mint,
doar pentru ca sunt suparata.
S-ar putea
sa vreau sa mor
si nu vreau sa ma-mpiedici.

Doar lasa-ma

Si taci...

Iubirea este...

Un spatiu nedefinit,

un cer cu stele.

Un ins dorit,

niste ganduri rele.

Un vis frumos,

un batran incolor,

Un trai mieros,

un fost cuceritor,

O lunga asteptare,

o boala care doare.

Iala fermecatoare.

speranta ce nu moare

Un Casanova,

o viata trecatoare,

O veche iubire,

refulata spre pieire.

Batranul intr-un pat,

disparand treptat;

Cu un zambet dulce,

acesta se duce...

Cu gandul la iala,

la soarta amara...

Betie cu Bacovia

Ce-ar fi sa beau un pahar cu vin,

Sa ma loveasc-un har divin,

Sa scriu o lunga poezie,

Sa o dedic cuiva, insa nu tie!

Sa cad cu capul pe-o foaie,

Sa-ncep sa dorm, sa plang,

Sa iau cuvinte sa le rup,

Sa te urasc si-apoi sa vreau sa fug.

Pacat de picioarele-mi amortite,

De toate vorbele tale invechite,

De vinul risipit pe-o muza moarta

De cuvinte-amestecate ce vor sa ne minta.

Bacovia-mi rade in nas,

Imi toarna inc-un pahar ras,

Lipeste cuvintele rostite

Si sufla cu un iz de vin spre ele...

Si-un alt pahar de vin, alte cuvinte

O semnatura pe-o buca’ de minte

Un abur de betie si de virgule;

Doua pahare, un singur deprimat.

Stau si vorbesc cu mine...

Sunt un ratat.

Anti Credinta

De ce tipi si te mai si minti

Si strigi strangand din dinti?
Iti place sa faci pe martirul
Sa astepti umil sfarsitul?

Viata ta prea repede trece
In lumea asta ca o jungla rece
Unde mult adoratul tau zeu
Este chiar Regele Leu!

Viata e un zeu
Un acru calau
Ce te taie in bucati
Daca nu stii s-o suporti...

Nu te mai schimonosi degeaba
In rugaciuni soptite-n graba!
Nu mai da vina pe soarta
Nu te pierde-n clipa moarta!

Nu trai in dogma credintei
Nu mai crede in invizibili zei
Crede in tine si numai in tine
Si spune-ti ca totul va fi bine!

Elibereaza-te de zei
Uita-i pe raft
Unde sunt ei,
Lasa-i
Sa se scalda in praf!

Nu te mai minti in dictatura
Nu-ti ineca viata in ura
Uita de proastele povesti
Fii tu asa cum esti!

Uita de zei
Uita de lei
Uita de ei!

Zei orgoliosi

Uita-te la ei, marionete proaste
Papusi din carpa manevrate,
Ce urla aiurea in pustiu,
Pentru c-asa au fost invatate...
E trist sa vezi minti luminate
Alergand dupa vise spulberate,
Bolborosind cuvinte uitate,
In magie si-arta neagra-amestecate.
Nu-ti vine sa-i distrugi?
Cum sa suporti niste proaste slugi?
Nu vrei sa le trezesti?
N-ai vrea sa le gonesti?
Si tu esti o marioneta proasta,
Cu-o fata goala de paiata
Ce-alearga fara rost in viata
Inchinandu-se-n fata noastra!

Lucifer

Mergi fara rost,

Pasind pe norii moi

Si uiti pe unde-ai fost

Privind cu ochii goi...

Murmuri in ceata

Si-ngani ca o paiata,

Cuvinte demult uitate

Din vietile indepartate...

Si uiti de tine si de ei...

Si uiti de tine si de noi...

Si nu te mai uiti inapoi...

Aluneci usor de pe nori,

Printre miile de culori

Si te trezesti plin de tine

Insa fara vreo rusine!

Si-asa toti se razbuna

Si-ti pun o neagra cununa,

Iti dau numele de Lucifer

Si un rang de mare fler.

Acum esti foarte important

Un inger negru, mutant,

Un incredibil figurant,

Un experiment riscant...

Si-ai uitat de tine

Ai uitat ce-i bine

Ai taiat din mine

Si ai luat cu tine

Un nou inceput

Nimic mai mult, nimic mai putin... Pur si simplu un nou inceput, unde imprevizibilul te loveste in fata, unde esti indragostit fara sa te chinui sau sa visezi prea mult, unde trebuie sa renunti si sa alegi alte si alte si alte lucruri, unde incepi sa iti faci alte vise, unde incepi si te sperii ca nu stii nimic din ce se va intampla. Dar totul va fi bine, pentru ca fiecare inceput e un pas inainte si daca nu, atunci reusesti sa-l faci sa fie si tot asa...