Continuare de la - Fara Titlu Deocamdata - 2

***

- Domnisoara! ati mai avut vreodata probleme cu inima? Degetele pline ale unui tip care cred ca era doctorul se ridicau de pe pleoapele mele, pe care le zgaise in timp ce ma intreba, exact ca atunci cand incercam eu sa dechid ochii motanului meu, Nick. Acum inteleg cat de enervant este.
- Mmmmm. Sper ca mormaiala mea l-a lamurit indeajuns.
- Da sau nu? Deci nu m-a inteles deloc.
- Nu. Langa el erau Anutza si Silvia. Ceilalti si-au luat talpasita una-doua. Normal, nimeni nu s-a complicat sa stea sa dea detalii despre victima. Doar venisera la o petrecere, nu la un caz deschis, unde ei erau voluntari. Ce as fi plecat si eu...
- Atunci inseamna ca ce-ati vazut... a fost foarte tulburator. Aproape ca ati tamas fara puls.
Acum el ce credea? La 20 de ani singura imagine pe care ai vrea sa o vezi ar fi cea a colegei tale care se sinucide in timp ce se cearta cu spiritul unui mascul care seamana perfect cu Eric Northman din SVM, btw. Colac peste pupaza: tipu’ vroia sa ma vaneze pe mine, de fapt. Sau sa ma sufoce, avand in vedere ca mi-a dat un sarut aproximativ fatal. „Draga, iubirea ta ma lasa rece. La propriu”, i-as fi spus daca mi-as fi adus aminte sa scuip si o gluma printre bataile incete ale inimii.
- Mi-e frig. Anutza si-a venit in fire... in sfarsit cineva lucid! si mi-a adus o patura, invelindu-ma cu grija, de parca as fi fost vreun ou de gaina. Mi-era frig, desi toti cei din camera erau imbracati sumar si pareau a le fi chiar cald.
- Sufera un soc, spuse doctorul, intorcandu-si fata inspre Silvia si Anutza. La unele persoane e normal sa se manifeste prin scaderea temperaturii. Ca atunci cand vezi ceva in intuneric. Ti se „ridica parul pe spate”, spune o vorba. Defapt te iau frigurile.
Ah, perfect. Un exemplu mai bun decat asta nu puteai sa dai. Nu ma ajuti deloc, ’nea Doctor si Psiholog. Acum vorbeau despre mine de parca n-as fi fost in camera. Mi-am ridicat privirea spre ceilalti. Abia acum aflam unde eram. Camera mortuara. Deja isi dobandise numele, in viziunea mea. Ce idee magnifica sa ma aseze in pat, sa ma lase sa ma trezesc in locul ala. M-am ridicat suparata, incepand sa plang. Lacrimi reci. Frig din nou. Deja devenea un cliseu. Tulouse alerga dupa mine. La fel si frigul. Am plecat in bucatarie. Cafea... o cana de cafea te binedispune intotdeauna. Egoism. Andreea a murit acum... cate ore? Si eu ma gandesc la mine. M-am intors catre Anutza, care mergea in spatele meu, atenta sa nu ma calce pe nervi. Lumina era stinsa. Nimeni nu a avut niciun gand sa o aprinda nici cand doctorul a ajuns in pragul usii. Si mai bine; macar nu le vad fetele, pot sa ma gandesc. Tulouse se aseza in bratele mele, torcand. Ochii motanului scanteiau spre ochii mei. Motanul incepea sa para din ce in ce mai grotesc, cu blana lui care nu era calda... Mi-am mutat privirea spre cana de cafea de pe masa incarcata cu pahare pline de lichide de fel-de-fel de culori, arome si feluri de alcool, cu siguranta. Bine ca n-am baut nimic. Altfel politistii m-ar fi banuit de crima... punand la socoteala ca tanara era si sub influenta alcoolului si pana la analize, poate si drogata, avand in vedere comportamentul ciudat si pulsul neregulat. Si-apoi poate eram si o nebuna din aia cu personalitate latenta, psihopata etc. Cine stie ce gandeau niste politai care abia asteapta sa rezolve cazul si sa plece acasa. Ah, cafeaua... calda, aromata, cu gust de...
- Aprindeti lumina! am strigat, incercand sa nu inghit lichidul ciudat, dar in zadar. Motanul, speriat cred, si-a infipt ghearele in piciorul meu. Durerea rece incepe iar sa urce, sa se imprastie prin tot corpul, in timp ce motanul scotea sunete amenintatoare. Ochii-i albastrii au incetat sa sclipeasca, transformandu-se in negrii.
- Alex... te comporti ciudat. Ce ai patit? intreba Anutza, dupa ce aprinse lumina si se intoarse spre mine.
- Ce e in cana asta? am raspuns cu o alta intrebare.
- Cafea cu lapte. Era pe masa...
- Uita-te mai bine, am soptit eu, in timp ce am impins cana spre marginea mesei, catre Anutza. Aceasta se uita in cana. Gura ei forma un o, intr-un gest de groaza si uimire si incerca sa isi gaseasca curajul de a spune doua cuvinte:
- E... sange. Balanganea cana intr-un gest aiurea, amestecand lichidul, acesta lasand urme de cheag pe marginea canii, pe interior. Aveam buzele pline de sange. Calde... De sangele cui? Nici nu vreau sa ma gandesc prea departe.
- Cine a facut asta? Credeti ca e o gluma? NU eu am omorat-o pe Andreea, am urlat eu, disperata. Dar nu puteam da vina pe Dean, spiritul blond pe care numai eu il vedeam, nu? S-a aruncat pe geam. Am vorbit cu ea un minut, sau ceva de genul inainte de asta. Mi-a zis ca nu mai suporta, ca s-a saturat. Nu stiu de ce...
Motanul se ridica imediat de pe picioarele mele si se aseza pe gresie, privind in spate. Acolo era Dean, care zambea ca un drac impielitat. Nu puteam insa sa ii zic ceva.Toti m-ar fi crezut nebuna. „Nebuna a impins saraca fata pe geam” ar fi scris in primul ziar de genul celor care savureaza morti, accidente si alte lucruri care prind la publicul nostru morbid. Sau „saraca fata... socul a innebunit-o. Vede fantome, vorbeste singura ca Andreea de parca ar fi si ea acum, dupa moartea ei, blestemata. Feriti-va de Alex cand o sa moara. Fantomele sunt contagioase.” Da... sau pentru teribilisti: „tineti aproape de Alex. O sa primiti bonus un spirit, in ceasul mortii ei.”
- Eu plec acum. Multumim de informatii, domnisoara. Deci doctorul care facea si pe psihologul era de fapt politist. Ce nu stie azi un politist? Ciudat, nu? In fine, am scapat si de partea asta.
- Silvia unde este? Vreau sa plec acasa. Anutza... ramai tu cu Sis? Nu o sa vrea sa ramana aici.
- Sunt aici, spuse Silvia din pragul usii de la bucatarie. Sunt bine. Te ducem noi acasa. Eu si Ana ramanem la Andi. Anutza e singura acasa si amandoua suntem niste gaini.
Si eu eram singura. A... da. Nu mai eram singura. Il aveam pe Dean. Vrand-nevrand ma alesesem cu el, mostenitoarea lumii de gheata. As putea scrie o carte despre asta. Dean m-a sarutat. Dean... de unde numele asta? M-am ridicat si mi-am luat jacheta.
Silvia conduce incet. Accidentele se petrec oricum, mi-am zis. Te poti atunca pe fereastra repede sau incet. Poti muri repede sau incet. Oare eu muream incet? Dean era acolo sa imi spuna asta? O voce rade incet. Fetele par insa sa nu schiteze niciun gest. Dean langa mine, pe bancheta din spate ma priveste si, fara sa deschida gura, imi spune: „Trebuie sa iti spun o gramada de lucruri" „Poate nu vreau sa te ascult”, spun eu caustica, tot in liniste, directionandu-mi furia inspre el, crezand ca poate reusesc sa ma fac auzita. „Nu mai tipa. Si... asta crezi tu. Iti voi spune despre mine. Stiu ca esti al naibii de curioasa.”
- Alex... scuze pentru ce s-a intamplat, spuse Silvia, in timp ce parca in fata blocului meu.
- Nu. Nu e nevoie de asta, relax. Nimeni nu e de vina, crede-ma... Sper sa tecem peste toate astea.
- Da, cred ca nu o sa mai dam petreceri decat intr-un apartament, undeva la parter, comenta Anutza.
- Sau nu mai invitam copii melancolici, adauga Silvia.
- Party-uri nu vor mai fi in curand. Eu nu voi mai veni... cel putin... am raspuns eu cu vocea inghetata. Aveam un nod in gat. Ba nu, criza de lipsa de calciu, panica, palpitatii si iar mi-era frig. „Vrei sa ma omori?” l-am intrebat eu, undeva in gandul meu. „Nu.” Ce-i drept, asteptam o continuare, dar nu a spus decat acel nu, la fel de rece ca si senzatia din preajma lui. O senzatie ca aceea pe care o ai cand esti dezvelit la 5 dimineata si ti se face frig, dar nu iti dai seama ca nu trebuie decat sa tragi patura la loc, pe tine. Sau frigul pe care il simti mereu atunci cand dormi singur...
Am iesit din masina.
- Ne mai auzim, le-am spus fetelor. Mi-au raspuns printr-un nu prea entuziasmat dat din cap. Era si normal, doar nu zambesti larg deschis ca o nebuna la tipa care tocmai ce incerca sa isi revina dupa... AH! FUCK THAT!
Mi-am tarat la propriu picioarele care pareau din ce in ce mai grele cu fiecare pas. „Ce bine ca stau la parter” i-am spus lui Dean, in timp ce descuiam usa. Era ca un hint: nu ma arunc de la etaj pentru tine, Got IT? Am intrat in casa si Nick m-a intrebat printr-un „mrrrlaaau” ce mai fac. M-am indreptat spre el, l-am scarpinat pe spate, in timp ce incercam sa ii pun niste mancare si sa ii torn apa in bolul lui metalic. Dean ma urmarea peste tot cu privirea. In casa era frig.
„De ce mi-e frig cand esti cu mine?”
„Nu sunt tocmai viu.”
„Ah... atunci ce cauti aici?” am intrebat eu in soapta, de parca as fi deranjat linistea din casa. Ce vroia el de la mine? De ce nu se ducea undeva... In Iad... In Rai, daca existau acele doua vechi si nemuritoare notiuni. Improbabil.
„Imi place de tine”
„Mie nu. Nu ma poti obliga sa te suport” ba da, asa cum putuse si cu Andreea. Dar eu nu renunt la viata ca sa scap de el. Trebuie sa fie altceva.
„Iti simt nemultumirea. Si dorintele.”
Am inghetat. De ce? Cum putea?
„Te-am sarutat... prea mult, ce-i drept. Am intrat in venele tale... am intrat in inima ta, in creierul tau, atunci cand mi-ai vorbit in masina. Mi-ai gustat sangele”
„Sange? Al tau... Dar esti fantome!”
„Cine te-a mintit?” Nu sunt fantoma. Sunt ceva... mai bun. Stai sa gasesc un cuvant mai... contemporan. Sunt un upgrade...”
Upgrade? Ma lasi... M-am dus in camera mea si am inceput sa vorbesc cu el cu voce tare, in timp ce imi cautam pijamalele prin sifonierul care era cu susul in jos...
- Ce esti?

***